TINERII ÎNTRE LIBERTATE ȘI LIBERTINAJ

TINERII ÎNTRE LIBERTATE ȘI LIBERTINAJ

Pe tot parcursul vieţii pământeşti trebuie să trăim cu credinţa şi convingerea că în Biserică toţi suntem tineri, căci una este vârsta tinereţii – cu aspiraţiile şi asperităţile ei inerente şi fireşti – şi altceva înseamnă a fi tânăr şi receptiv din punct de vedere spiritual, adică în stare să primeşti mereu noi impulsuri, care te îmbogăţesc şi te împlinesc duhovniceşte! Tinerii vin întotdeauna cu prospeţimea şi sinceritatea lor în modul de a aborda
adevărurile vieţii, ceea ce ar putea fi un important ajutor acordat societăţii pentru a se putea elibera de servituţile dedublării.
Puritatea, curăţia, sinceritatea, spontaneitatea şi curajul tinerilor în analizarea, cu multă obiectivitate şi imparţialitate, a problemelor lumii post-moderne pot veni în sprijinul maturilor şi al vârstnicilor – care sunt generaţii rănite de atâtea experienţe negative şi dureroase.
Aceştia, la rândul lor, i-ar putea apăra pe tineri de a mai trece din nou prin astfel de experienţe!
Tinerii trebuie să fie chemaţi să facă parte din viaţa de zi cu zi a slujirii Bisericii, căci fără ei cu siguranţă că multe aspecte ale împlinirii şi înaintării misiunii în social, de pildă, s-ar face cu mai multă dificultate! Ei trebuie să vină la un soroc firesc al existenţei în cetatea creştină şi-n Biserică, cu un „snop” şi un „buchet” de fapte strâns legate cu firul de cicoare al dragostei de Dumnezeu şi de semeni şi să ni se prezinte ca parte a întregului Ecleziei.
Tinerii, cu a lor tinereţe spirituală – care trebuie să fie o stare a „duhului” iar nu doar a vârstei, sunt chemaţi să reevalueze atitudinea apologetic–mărturisitoare şi misionară în aceste vremuri de acţiuni prigonitoare, concertate împotriva Bisericii într-un număr mare şi variat dintre care amintim câteva cum ar fi: desacralizarea, secularizarea, libertinajul şi laxismul religios, arghirofilia şi hedonismul precum şi iconoclasmul post-modern, cu care ne confruntăm în aceste zile!
Toate acestea duc la înmulţirea păcatului şi a patimii, care ajung să fie considerate drept „fireşti” şi „normale”, ori ele, de fapt, ne secătuiesc şi ne vlăguiesc, din punct de vedere duhovnicesc…
Pentru combaterea acestora este nevoie de canalizarea tuturor energiilor sufleteşti şi trupeşti ale omului, cu mult discernământ, bineştiind că cei cu care ne luptăm sunt fără de trupuri, răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită, şi să facem toate acestea convinşi fiind că suntem membrii Bisericii lui Iisus Hristos, pe care, potrivit asigurărilor Sale, nici porţile iadului nu o vor birui!
Vorbind, aici, de primenirea duhovnicească, ne referim la purificarea noastră duhovnicească ce trebuie să urmeze şi să împlinească, în mod integral, învăţătura Bisericii lăsată nouă moştenire de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care, prin glasul Scripturii şi al Sfinţilor Părinţi, ne arată nouă calea (unică şi autentică) ce duce la mântuire, parcurgând drumul de la „Chip” la „Asemănare”, adică de la „Biserica luptătoare” spre „Biserica Triumfătoare” a Împărăţiei celei veşnice a Cerului, care nu este din lumea aceasta (a păcatelor) dar este pentru lumea aceasta (a păcătoşilor).
Propovăduirea şi mărturisirea noastră nu trebuie să fie una de „ghetou” ci una săvârşită în tot locul şi în tot ceasul, cu timp şi fără timp, pentru a ajunge la o curăţire şi o desăvârşire a lăuntrului nostru şi al interiorului sufletesc al aproapelui nostru, oricare sau ori de unde ar fi acesta! Zic toate acestea pentru că, mai nou, observ o stare de instaurare a ispitei şi a păcatului comodităţii, a triumfalismului şi a autosuficienţei, toate fiind mânate de păcatul orgoliilor personale, adică a mândriei şi a slavei deşarte. Energia rămasă după toată răvăşirea noastră moral-duhovnicească o epuizăm prin provocarea şi alimentarea patimii curiozităţii, a vanităţii, a satisfacerii plăcerilor şi a păcatelor de tot felul, după care ajungem la deznădejdea celui prins cu geanta de droguri, ori la cea a sinucigaşului – toate acestea din cauza diavolului care a reuşit să ne înrobească, din punct de vedere psihic, moral-duhovnicesc, sufletesc şi trupesc prin anihilarea pazei asupra celor cinci simţiri!

Tendinţelor bine cunoscute de instituţionalizare sau elitism, tinerii creştini trebuie să le opună smerita participare la suferinţele, încercările şi bucuriile celor mulţi, acceptând să aibă puterea, dreapta socoteală şi capacitatea de a dori să rămână mereu tineri, pentru a avea interesul şi entuziasmul de a fi permanent în comuniune cu oamenii, în şi prin Biserică!
În tot acest răstimp acordat, din bunătate divină, dobândirii mântuirii noastre, trebuie să învăţăm foarte multe lucruri, în primul rând că nu suntem niciodată singuri, că Dumnezeu este mereu asupra fiecăruia dintre noi; să învăţăm că trebuie să fim recunoscători celor care ne-au învăţat, ne-au îndrumat şi ne poartă de grijă şi să nu-i judecăm pe cei care nu au putut fi alături de noi atunci când aveam nevoie…
Întâlnim, deseori, foarte multe categorii de tineri: unii smeriţi, alţii orgolioşi sau nerăbdători, unii foarte entuziaşti, alţii foarte timizi, cu prejudecăţi ori fără, şi fiecare vine cu viaţa sa personală şi cu o anumită personalitate la care noi (acolo unde este cazul) suntem chemaţi să contribuim la încreştinarea, la catehizarea, la împlinirea sau la desăvârşirea acesteia, având convingerea fermă că toţi vor dobândi – în timp – ceva comun, şi anume dragostea pentru Iisus Hristos şi pentru aproapele, dragoste care trebuie să se materializeze în fapte concrete.
Pot părea cuvinte mari, însă credem că fiecare dintre cei care aspiră la înfăptuirea şi împlinirea acestui deziderat sacru păstrează mereu rugăciunea pe care o spunem ca un salut: „Doamne Ajută!”.
Cu toţii suntem pelerini pe faţa acestui pământ şi, iată, ne-am oprit, în aceste zile şi vremuri, la tinerii, mereu alţii, care vor prelua pe mai departe activităţile şi acţiunile Bisericii şi vor creşte şi ei, aşa cum am crescut şi noi, vor zâmbi şi ei aşa cum am zâmbit şi noi, vor (de) săvârşi mereu noi şi folositoare fapte, şi, astfel, societatea creştină ori încreştinată va avea în viitor familii credincioase şi monahi adevăraţi; rugându-ne ca toate să se întâmple cu voia lui Dumnezeu şi cu nădejdea că vor fi spre mântuire!
În altă ordine de idei, referindu-ne, în cele ce urmează, la starea/situaţia sau ipostaza tinerilor aflaţi între libertate şi libertinaj, vom susţine faptul că, potrivit „Dicţionarului Limbii Române“ (DEX), libertatea este „posibilitatea de a acţiona după propria voinţă; posibilitatea de acţiune conştientă a oamenilor în condiţiile cunoaşterii (şi stăpânirii) legilor de dezvoltare a naturii şi a societăţii; fr. liberté; lat. libertas“.
Libertinajul, în schimb, reprezintă „comportare/viaţă de libertate; desfrâu, destrăbălare; fr. libertinage“. Mulţi tineri, şi nu doar ei, înţeleg astăzi greşit cele două noţiuni, ajungându-se, în aceste condiţii, chiar la a le confunda. Urmând cuvântul Sfântului Apostol Pavel din Epistola sa către Corinteni 6, 12 – „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos“ -, omul zilelor de azi (creştinul ortodox) ar trebui să înţeleagă că îi este permis absolut orice, dar că foarte puţin din tot ceea ce îi este permis îi este cu adevărat de folos.
Libertatea de a alege, cu bună conştiinţă şi voinţă liberă, nu este ceva nou adus în lume de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Cercetând şi studiind Vechiul Testament, vom găsi în Deuteronom două versete în care libera alegere şi libertatea sunt exprimate foarte clar – Deuteronom 30, 15: „Iată, eu vă pun astăzi înainte viaţa şi moartea, binele şi răul“ şi Deuteronom 11, 26: „Iată, eu vă pun astăzi înainte binecuvântare şi blestem“. Observăm aici trei construcţii antagonice care exprimă aceleaşi două principii dintre care omul poate alege: binecuvântare-blestem, binerău, viaţă-moarte.
După cum bine se ştie, plata păcatului este moartea (Romani 6, 23: „Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru“), păcatul însuşi fiind asociat cu blestemul sau răul. Prin urmare, omul, de la crearea lui şi până în zilele noastre, a avut întotdeauna de ales între voia lui Dumnezeu şi păcat, între viaţă şi moarte. Dumnezeu îşi iubeşte creaţia atât de mult, încât i-a dat libertate necondiţionată, prezentându-i, prin prooroci, apostoli şi prin Însuşi Fiul Său, riscurile la care se supune cel ce Îi încalcă voia. Adagiul patristic spune: „Toate îi sunt cu putinţă lui Dumnezeu, afară de puterea de a-l sili pe om să-L iubească“, tocmai în asta constând esenţa libertăţii: să Îl iubeşti pe Dumnezeu fără să fii obligat să-L iubeşti, în mod necondiţionat şi dezinteresat.
Dar câţi oameni din ziua de azi se gândesc de două ori înainte de a cădea în plasa propriilor dorinţe? Câţi oameni se mai întreabă ce este bine de făcut într-o anumită situaţie, şi nu acţionează sub primul impuls? Căci tocmai asta este libertatea, să poţi acţiona conştient şi liber, după propria voinţă, dar în conformitate cu cei din jurul tău şi cu legea morală.
A acţiona după propria voinţă nu înseamnă să faci ce şi cum te taie capul, ci înseamnă să gândeşti în ce fel i-ar putea afecta pe cei din jurul tău deciziile, acţiunile, toanele şi chefurile tale. Libertatea este un dar dat de Dumnezeu, nu un drept… (Cf. Gheorghiţă Remus Mihai – http://ziarullumina.ro/cuvantul-tanaruluilibertate-si-libertinaj-moral-44373.html – 21.05.2009/18.05.2016).
Altfel spus, ce ne aduce nouă, tuturor, libertinajul? O scurtă bucurie, un entuziasm și o încântare de două săptămâni, după care fie vine despărțirea, fie vine vestea că fata este gravidă și că trebuie să facă avort și intră în stresul ăla groaznic. Cum să ascundă de părinți? Cum să facă rost de bani? Și chiar dacă au bani, după ce-or făcut avortul își iese din minți. Care sunt roadele: uciderea, neliniștea, după care, cred că 98% se și despart. Care sunt roadele? Aia este libertate?
Aceasta este diferența dintre libertate și libertinaj. Libertatea este veșnică, dar libertinajul este vremelnic și sfârșește în durere și în singurătate, iar la urmă, moartea. Asta este diferența pe scurt. Cine are de înțeles, înțelege, dar cine nu vrea să înțeleagă, oricâte cuvinte am adăuga nu-i va fi de folos. Dumnezeu să ne dea de la El înțelegerea cea bună și putere să urmăm gândul cel bun!
Cu alte cuvinte, deci, omul vechi, omul sufletesc, numeşte libertate puterea de a-şi împlini voia proprie. Fiindcă mintea noastră este bolnavă şi plină de confuzie, de păreri şi credinţe eronate. Pentru că viaţa noastră se desfăşoară mai ales la nivelul psihismului, la nivelul omului sufletesc, cum spune Sfântul Apostol Pavel, şi acolo libertatea înseamnă să fac ce vreau.
Da, omul vechi, omul sufletesc, numeşte libertate puterea de a-şi împlini voia proprie. Da, aşa ar fi dacă voia mea nu ar fi bolnavă. Dar dacă merg mai adânc şi mă întreb: „Cine vrea în mine? Sunt liber să nu vreau ce vreau?”. Şi voi des coperi că mai degrabă sunt împins, tras, mânat să fac ce fac atunci când cred că vreau eu. Avem nevoie să ştim de la Dumnezeu şi sfinţii lui cât de bolnavă ne este voinţa. Voinţa noastră este ruptă, sfâşiată, contaminată. Părinţii Bisericii spun că în noi există şi se activează mai multe voinţe, după cum alege omul, chiar dacă nu este pe deplin conştient, şi anume: voinţa firii umane, voinţa persoanei, a ipostasului uman, voinţa lui Dumnezeu şi voinţa vrăjmaşului diavol. Voinţele acestea, ne învaţă Sfântul Apostol Pavel, se activează după cum „umblă omul”: după trup sau după duh. Dacă umblă după trup, va voi ce-i dictează tiparele scrise în memoria trupului sau după sugestiile demonice care ne oferă strategii de împlinire a poftelor păcătoase.
Să ne întrebăm mereu şi să ne arătăm Domnului: „Doamne, vreau eu ce cred că vreau? De unde îmi vine ce-mi vine să fac sau să spun?”. Şi să aleg ca repere binefăcătoare sufletului şi vieţii mele poruncile lui Dumnezeu, împlinirea poruncilor după putere, după cât este cu putinţă fiecăruia, ne duce în Adevăr şi Adevărul ne va face liberi. Nu mă încred în ce simt, nu mă încred în ce gândesc, nu mă încred în ce-mi vine, le supun pe toate oglinzii poruncilor sfinte. Asta nu înseamnă că stau mult în dilemă. Nu! Zic: „Doamne, asta Îţi este plăcut Ţie?”. Şi n-am terminat bine cuvântul că deodată văd că fac invers decât îmi venea. De ce? Pentru că Duhul imediat îmi schimbă intenţia.
Apoi, Spovedania deasă, împărtăşania!
Prezenţa lui Dumnezeu în noi ne va ajuta.
Noi doar să îndreptăm gândul: „Doamne cum să fac?” şi să ne tăiem voia după cum cerem în Tatăl nostru.
Apoi, ascultarea de părinţi, când sunt temători de Dumnezeu şi, mai ales, ascultarea de părintele duhovnic/duhovnicesc.
Sunt situaţii mai grele în care trebuie întrebat duhovnicul şi duhovnicul este plecat la Bistriţa. No, scrie-i! Scrie scrisoarea, pune-o la poştă şi în drum spre casă primeşti răspunsul. Fie că ai citit într-o carte, fie că ţi-a spus cineva, aşa lucrează. Sau îţi vine gândul cel bun (Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 35-36). (Cf. Monahia Siluana Vlad – Cuvinte Duhovniceşti – http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/cum-gasim-adevarata-libertate-dece-o-confundam-cu-libertinajul – 30.09.2014/18.05.2016).
Prin urmare, ceea ce caută tinerii este libertatea. Putem afirma acest lucru deoarece, în mod vizibil, tinerii caută să iasă cât mai repede de sub tutela părinţilor, caută să devină autonomi, să decidă ei înşişi asupra traiectoriei pe care trebuie să o ia modul lor de existenţă.
De aceea este tânărul mai rebel.
Ulterior, după trecerea timpului, el îşi doreşte reversul. Nu mai vrea să fie de unul singur, de capul lui.
În vremea tinereţii nu cunoaştem responsabilitatea, care este aşa de grea. Odată cu trecerea timpului, responsabilităţile am putea spune că se înmulţesc, cresc împreună cu noi. De aceea, de foarte multe ori, dorim să mai fim o dată copii, lucru care nu se mai poate.
Tinerii fac adesea confuzie între libertate şi libertinaj. În acele locuri nu primesc libertatea pe care o pot câştiga în Biserică. Aici apare marea dramă a tânărului. Nu se mai poate regăsi, se înstrăinează de el însuşi, nimic nu-l mai mulţumeşte.
În această situaţie, tânărul vine către Biserică şi se regăseşte înaintea sfântului altar, înaintea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, înaintea Maicii Domnului şi a sfinţilor. Aici se poate redescoperi. Dacă există cu adevărat libertate, atunci există numai în Dumnezeu şi în Biserică: “Duh este Dumnezeu şi acolo unde este Duhul Lui este şi libertate”, ne spune Sfânta Scriptură. În Biserică, tânărul nu trebuie decât să fie liber. Nu trebuie să vadă aici un spaţiu tradiţionalist, închistat. Pentru că ortodoxia noastră nu este aşa. În ortodoxia noastră, fiecare vine la Biserică fără constrângere, fără reţinere şi fără teamă. Aici, şi numai aici, putem fi împreună fără să ne simţim stânjeniţi, fără să ieşim din limitele decenţei şi ale bunului simţ. Tinerii noştri ar trebui îndemnaţi mai mult să caute aceste realităţi în Biserică.
Poate că este nevoie de mai multă misiune în rândurile lor, ca ei să poată conştientiza toate aceste lucruri. Nu trebuie să fim insistenţi în rugăminţile noastre, pentru că ei vor înţelege, vor auzi chemarea şi vor deschide uşa Bisericii. Aşadar, Biserica este locul în care găsim de fiecare dată libertatea de a spune da dragostei Părintelui Atotiertător şi Atotbun.
În concluzie, Biserica trăieşte prin tineri. Ei sunt acel sânge proaspăt care pulsează în viaţa ei, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel.
În încheiere, dincolo de dilemele pe care le trăiesc zi de zi, ei, tinerii, sunt ai Bisericii. În sufletele lor se poate regăsi efigia, pecetea Mântuitorului Iisus Hristos, imprimată prin Taina Sfântului Botez. Este pecetea libertăţii. Ea străluceşte cu adevărat numai în locul unde a fost dată, adică în Biserica Domnului nostru Iisus Hristos care este “Calea, adevărul şi viaţa” (Pr. Conf. Univ. Dr. Picu Ocoleanu; Diac. Dr. Ioniţă Apostolache).

Dr. STELIAN GOMBOŞ