TITU MAIORESCU – 15 februarie 1840, Craiova – 18 iunie 1917, București

Titu Maiorescu este puncul de referință pentru oricine s-a înscris, în perioadele următoare afirmării lui, în critica literară, ca ramură a științei literaturii, însă el are merite de prim ordin și în estetica literară, în magistratură, în politică, în filosofie, în coordonarea „Societății Junimea” și a revistei „Convorbiri literare” la Iași, apoi la București. Nu ne putem ocupa de vreun mare scriitor al perioadei 1867 – 1917, fără a-l aminti pe Titu Maiorescu în calitate de îndrumător direct ori ca model prin principiile directoare impuse în cadrul societății și revistei.

Titu Maiorescu s-a născut în ziua de 15/27 februarie 1840, la Craiova. Tatăl, profesorul Ioan Maiorescu, ( Ioan Trifu, din țărani ardeleni – rudă cu Petru Maior, de aici, treptat, a ajuns la numele prin care va fi cunoscut fiul lui) și mama, Maria (n. Popazu, armâncă) și a murit în 18 iunie / 1 iulie 1917, la București. A fost înmormântat la cimitirul Bellu.

Între 1846 și 1849, Titu Maiorescu a urmat cursurile Școlii primare din Craiova, dar, în timpul revoluției, mama a pribegit împreună cu copiii la București, Brașov, Sibiu. În 1851, copilul a fost înscris la Gimnaziul românesc din Schei-Brașov, înființat în 1850 prin strădania unchiului său, Ioan Popazu, paroh al bisericii Sf. Nicolae din Schei, apoi protopop al orașului. În casa acestuia l-a văzut pe Anton Pann, care i-a lăsat o impresie de neșters.

În 1851, familia s-a stabilit la Viena. Tatăl era salariat al Ministerului de justiție. Băiatului i se echivalează anul de gimnaziu de la Brașov și este înscris în clasa a II –a, ca extern la Academia Theresiană. În 1855, ca elev al Gimnaziului academic vienez, Titu Maiorescu își începe notațiile Jurnalului personal, ținut până în iunie 1917, în 42 de caiete păstrate mai târziu în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române și la Biblioteca Centrală de Stat din București. Postum, Jurnalul a fost editat parțial de Ion Al. Rădulescu-Pogoneanu sub titlul „Însemnări zilnice”, București, ed. Socec, 3 vol. între 1937 și 1943, pentru anii 1855 – 1891. În 1856, Titu Maiorescu intră ca intern la Academia Theresiană. Iată ce notează un băiat la vârsta adolescenței: „ 31 decemvrie, ora 9 seara… Străbătând acum cu gândul anul, de la început, trebuie să caracterizez acest an ca anul meu de formare și de dezvoltare… cea dintâi a mea poezie propriu-zisă e datată 24 februarie: Miezul-nopții – traducere din românește…” Cea dintâi încercare publicistică este considerată scrisoarea din 3 ianuarie 1857 către Gazeta Transilvaniei, semnată Aureliu cu intenția de a servi ca prezentare unor traduceri din Jean Paul (Noapte de Anul Nou). Tot din Jurnal, spicuim: „Miercuri, 2 dec. 1857, deci la 17 ani: Prelucrez acum în românește Logica lui Herbart și lucrez la o sistematizare a prelegerilor despre Logică ale lui Suttner. Filozofia este o știință divină.”

În 1858, Titu Maiorescu a absolvit Academia din Viena, institut de învățământ frecventat de elevi din aristocrație. Absolventul român a fost declarat șef de promoție: „Eu depusei esamenul de maturitate în 21 iulie, se înțelege cu escelință. În 3 august căpătai premiul suprem al gimnaziului din mâna ministrului Thun etc.”(Scrisoare din Brașov, 27 august 1858 către Joseph Kornbach). Chiar din acești ani (1856-1858) el are preocupări intelectuale care depășesc cerințele de învățământ: interesul constant pentru filosofie, studierea unor scriitori clasici de la Vergiliu și Homer până la Shakespeare, Dickens și Lessing, interesul pentru studiul limbilor străine – germana, franceza, italiana, engleza – ca și pentru limbile vechi – greaca și latina. Apar unele timide încercări beletristice (dramaturgie, poezie), frecventează asiduu teatrul și opera și dovedește înclinații pentru desen și muzică. Meditează elevi, dovedind reale și timpurii calități pedagogice. În noiembrie 1858 se înscrie la Universitatea din Berlin pentru studii de filosofie și drept. Va da lecții de limba franceză celor patru copii ai familiei Kremnitz. Titu Maiorescu își trece doctoratul în filosofie la Giessen, magna cum laude, cu o disertație susținută oral, nu cu teza latină „ De philosophia Herbarti”, menționată apoi ca teză secundă pentru doctoratul pe care intenționa să-l depună la Sorbona. Universitatea din Giessen îi considerase, în vedrea doctoratului, ultimii doi ani de la Theresianum drept studii universitare. Se întoarce în țară, apoi pleacă la Paris ca bursier al Eforiei, unde studiază dreptul.

În 1860 apare la Berlin lucrarea de filosofie „Considerații filosofice pe înțelesul tuturor”, dovedind influența ideilor lui Herbart și Feuerbach. Titu Maiorescu își susține lucrarea înaintea facultății în mod briliant și Sorbona îi conferă titlul de licențiat. În continuare își va pregăti doctoratul cu teza „La relation. Essai d’un nouveau fondement de la philosophie” până la sfârșitul lui 1861, când va părăsi Franța și se va întoarce definitiv în țară. Abia la 2 iunie 1862 va fi numit în magistratură supleant la Tribunalul Ilfov , apoi procuror. În același an se căsătorește cu Clara Kremnitz. Va fi numit director la Colegiul național din Iași și la internatul aceleiași școli. Simultan , i se încredințează cursul de istorie la Universitate, cu tema „Despre istoria republicii romane…”

În 1863, Titu Maiorescu va fi numit la direcția Institutului Vasilian din Iași care se cerea „fundamental reorganizat”. Ministrul instrucțiunii publice era Al. Odobescu. Ion Creangă aprecia în 1888: „În țară la noi singurul care a înțeles rolul ce joacă știința pedagogică întemeiată pe practică este d-l Maiorescu…” În același an, Titu Maiorescu va iniția ciclul de conferințe de răsunet „Prelecțiuni populare”. Vor conferenția el, Petre P. Carp și Vasile Pogor. La Universitatea din Iași va fi decan al Facultății de litere (februarie – septembrie 1863), rector al Universității ieșene (sept. 1863 – 1867), profesor de filosofie la Universitatea din Iași (18631864). În 1864 ia ființă „Societatea Junimea”. Alături de coordonatorul Titu Maiorescu vor fi membri fondatori P. P. Carp, Vasile Pogor, Th. Rosetti, Iacob Negruzzi. Tot în 1864 publică Titu Maiorescu „Anuariul Institutului Vasile Lupu, Școala normală Trei Ierarhi din Iași. Ion Creangă figurează ca premiant. Din oct. 1864 până în apr. 1865, Titu Maiorescu este suspendat din învățământul universitar și de la Școala normală, în timpul procesului calomnios înscenat de o grupare adversă de universitari ieșeni, în frunte cu un Nicolae Ionescu. Achitat, Titu Maiorescu va fi repus în toate drepturile sale. Procesul este amintit adesea de istoria literară date fiind poziția de inculpat a lui Maiorescu și prezența Veronicăi Micle ca martoră a acuzării.

În 1865, Titu Maiorescu își expune opiniile asupra scrierii în limba română, teoretizându-le și în studiul „Despre scrierea limbii române”.

În 1866, Titu Maiorescu întemeiază „Institutul academic”, care va fuziona în 1879 cu „Liceul nou” sub denumirea de ”Institutele unite” (1879-1907). La 20 iulie 1867, este numit membru al „Societății Academice Române” și îi apare primul studiu de critică literară „Despre poezia română”, în „Convorbiri literare” (I) și separat în volumul „Poesia română”. În septembrie, își începe Vasile Alecsandri colaborarea la „Convorbiri literare” cu poezia „Tânăra creolă”, iar din octombrie, „Cânticele comice”. În 1868, Aron Densușianu consideră că studiul lui Titu Maiorescu „Poezia română” este un plagiat din „Estetica” lui Frederich Th. Vischer (art. „Critica unei critice”, Federațiunea, Pesta, nr. 82, 83, 85 și 87), acuzație anulată de cercetătorii operei lui Maiorescu. Apare articolul „Limba română în jurnalele din Austria”, în „Convorbiri literare” (II), articol care trezește o vie polemică în Transilvania (v. art. lui Gheorghe Bariț, în „Transilvania”, 1868, și al lui Iosif Vulcan, în „Familia”, 1868, nr. 2). Tot „Convorbiri literare (II) publică „În contra direcțiunii de astăzi a culturei române”, și „ Aforisme”de Titu Maiorescu. În 1869, 12 aug., demisionează din „Societatea Academică Română”, ca urmare a neaderării sale la etimologismul ardelean dominant în acest for. În 1870 este suspendat din învățământ sub motiv că a pledat în barou în timpul unui concediu medical, neținânduși însă prelegerile timp de trei luni. Nu se va da curs suspendării. În „Convorbiri literare” apare poezia lui Mihai Eminescu „Venere și Madonă”, marcând începutul colaborării poetului cu revista. În 1871 apare articolul lui Titu Maiorescu „Direcția nouă” în „Convorbiri literare” (V). Își începe Ioan Slavici colaborarea la revistă și Titu Maiorescu își începe cariera parlamentară. Va dura în tot restul vieții. Timp de 13 ani nu va mai profesa la Universitate, sub motivul că se ocupă de politică și și-ar neglija îndatoririle de profesor. În 1872, Vasile Alecsandri citește „Dumbrava Roșie”, la Junimea și-i va apărea în „Convorbiri literare” (VI). Titu Maiorescu se întâlnește în iunie cu Mihai Eminescu la Botoșani, pentru prima oară, se pare. În septembrie, acesta va participa la ședințele „Junimii”, citind „Egipetul” și „ Sărmanul Dionis”. În 1873 apar în „Convorbiri literare” articole ca răspunsuri la „Revista contimporană” în care apăreau violente reacții ale celor care nu erau de acord cu direcția nouă în literatura și limba română. În 1874 Titu Maiorescu părăsește
Iașiul, stabilindu-se la București. În 1876 va face parte pentru prima oară dintr-un guvern conservator, ca ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice. Ca inițiative, enumerăm: subvenționarea școlilor române din Brașov, restaurarea bisericii de la Curtea de Argeș, organizarea publicării „Arhivelor Hurmuzachi” (cuprindeau documente cu privire la Istoria românilor culese de prin arhivele de la Viena), reorganizarea învățământului rural ș.a. Apare primul volum din „Critice” la ed. Socec. Titu Maiorescu este propus ca membru al Societății „România jună” din Viena. Ion Creangă își începe colaborarea la „Convorbiri literare”. În 1876 apare „Logica elementară”. Manualul va fi atacat de dr. Zotu sub acuzația de plagiat. Eminescu va contraataca în „Curierul de Iași” și în „Convorbiri literare”. Titu Maiorescu este numit agent diplomatic la Berlin și, din 1877, va conduce ziarul „Timpul”. În 1879, I. L. Caragiale își începe colaborarea la „Convorbiri literare”. În 1880, Titu Maiorescu face parte din comisia Academiei pentru elaborarea proiectului ortografic, alături de Hasdeu, Alecsandri, prof. Nicolae Quintescu, sub președinția lui Gh. Bariț. La 8 aprilie, Titu Maiorescu citește în sesiunea generală a Academiei proiectul noii ortografii a limbii române. În 1881 se petrece retragerea lui din Comitetul Clubului conservator și formarea grupării junimiste. În „Convorbiri literare” (XI) apar articolele „În contra neologismelor” și „ Literatura română și străinătatea”. În 1882, Al. Macedonski citește în cadrul Junimii „Noapte de noiembrie” în prezența lui Maiorescu, Alecsandri, Eminescu, Hasdeu ș.a. La 17 apr. Eminescu realizează acasă la Maiorescu prima lectură a „Luceafărului”. Lecturile vor continua, consemnate admirativ de către amfitrion în „Jurnalul” său. În martie, citește V. Alecsandri „Fântâna Blanduziei”. În 1883, apare art. „Despre progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare”, în „Almanahul Societății Academice România Jună” din Viena. În același număr este publicat „Luceafărul” eminescian, apoi în „Convorbiri literare” (XVII). Criticul publică ediția princeps „Poesii” de Mihai Eminescu, ed. Socec, București. În oct. 1884, Maiorescu își reia cariera didactică la Universitatea București, după 13 ani de la destituirea sa din învățământ de către ministrul Cristian Tell. Va susține cursuri de Logică și Istoria filosofiei (germane, franceze, engleze) în secolul al XIX-lea, discipline pe care le va preda până în 1909. Din 1885, „Convorbirile literare” apar la București. În 1886, apar articolele „Poeți și critici” și „În lături!” Începe divorțul de Clara Kremnitz. În 1887, T. Maiorescu se căsătorește cu Ana Rosetti. În 1889,
apare articolul „Eminescu și poeziile lui”. În 1890 publică în „Convorbiri literare” volumul tradus din Arthur Schopenhauer, „Aforisme asupra înțelepciunii în viață.”În 1892 se tipărește cartea „Critice” (1867-1892), ed. Socec, 3 volume. Titu Maiorescu este ales rector al Universității București. În 1895, conducerea revistei „Convorbiri literare” este preluată de o nouă formație redacțională: Mihail Dragomirescu, Ioan Bogdan, Simion Mehedinți, P. P. Negulescu, Constantin Rădulescu-Motru, I. Al. Rădulescu(Pogoneanu), D. Evolceanu. În 1897, Titu Maiorescu demisionează din funcția de rector. Începe editarea „Discursurilor parlamentare”… În 1902, apare în „Convorbiri literare” (XXXVI) artic. „Oratori, retori și limbuți”. În 1904, Titu Maiorescu prezintă în sesiunea Academiei proiectul ortografic care recunoaște prioritatea fonetismului în scrierea limbii române. În 1906 publică raportul asupra vol. „Poezii” de Oct. Goga. În 1907, publică rapoartele academice asupra vol. „Povestiri” de Mihail Sadoveanu și „În lumea dreptății” de I. Al. Brătescu-Voinești.

La 31 oct. 1909, Titu Maiorescu se retrage din învățământ sub motivul limitei de vârstă (în fond, din cauza unei jigniri aduse de Spiru Haret, ministrul cultelor și instrucțiunii publice). Cu prilejul retragerii lui, după 47 de ani de la numirea la Colegiul Național din Iași, Titu Maiorescu rostește în ședință festivă la Universitate o emoționantă cuvântare asupra misiunii sociale a profesorului. În 1910, este sărbătorit festiv la împlinirea a 70 de ani de viață. În 1912 este numit prim-ministru și ministru de externe. În 1914, se va retrage din viața politică. În perioada războiului, Maiorescu luptă cu deprimarea. Vineri, 2 / 15 iunie 1917, București, însemnare olografă; aici, cu notarea datei și un rând asupra cursului bolii se întrerupe ”Jurnalul” maiorescian început în noiembrie 1855. În 18 iunie / 1 iulie 1917, moare Titu Maiorescu, la vârsta de 77 de ani. Va fi înmormântat la cimitirul Bellu din București. O simplă înșiruire a principalelor evenimente din viața lui Titu Maiorescu, personalitate complexă cunoscută de mai bine de 150 de ani în cultura și în viața publică românească, nu este suficientă, dar constituie o recunoaștere a meritelor acestuia. Amintim doar câteva cuvinte scrise de Tudor Vianu în articolul „Prozatorii Junimei”: „Farmecul literar al operelor lui Maiorescu provine din scurtimea sugestivă, din pregnanța formulărilor sale. El este în proza românească descoperitorul conciziunii lapidare…” Oricâte aprecieri s-ar emite despre Titu Maiorescu este prea puțin…

CLEOPATRA LUCA