TITUS T. STOIKA

TITUS T. STOIKA

S-a născut la 14 octombrie 1893 în casele bătrânești de pe B-dul Elena Doamna din Buzău, fiind al treilea copil din cei şase ai familiei Titus Ştefan Stoika și Irena Canella Cirogârleanu. Bunic dinspre tată i-a fost polcovniculcavaler Ştefan Cristofor Stoika (1808- 1878), aghiotant al domnitorilor Ghika și Ştirbei precum și sfetnic al domnitorului Alexandru loan Cuza; iar între anii 1862-1865 primar al Bucureştilor. Bunicul dinspre mamă, Constantin Canella Ciorogârleanu, prieten cu Eliade Rădulescu, a înfiinţat în anul 1857 şcoala primară din Buzău; a întemeiat primul ziar cu litere latine, Independenţa Română (1874). Tatăl, Titus Ştefan Stoika, în tinereţe s-a înrolat în armata franceză pentru colonii, luptând în Algeria contra berberilor, pe atunci insurgenţi. Mama, Canella, artistă prin temperament, a studiat pianul şi canto, fiind elevă a signoriei Ricci Sabateli de la Scala din Milano. Aceste ascendențe ale înaintaşilor, cunoscute fiind, aveau să-şi pună amprenta asupra vieţii şi activităţii lui Titus T. Stoika. A urmat studiile la Liceul „Hasdeu“ din Buzău, apoi la gimnaziul „Radu Greceanu” din Slatina, ulterior la Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti. A absolvit şcolile militare de artilerie ca bursier Geniu şi Marină (19I2-1914) iar la 1 iunie 1914 a fost avansat ca sublocotenent de artilerie. A urmat cursurile Facultăţii de Drept, pe care a absolvit-o, luându-şi licenţa la Iaşi în 1920, inclusiv anul I de doctorat. Coroborat cu studiile în domeniul militar-artilerie, este licenţiat ca inginer. În anul 1913, la nici 20 de ani, a avut în subordine secţiunea 1 a Regimentului 14 Artilerie condus de Ion Bârsescu. A trecut Dunărea şi Munții Balcani prin sate contaminate de holeră, ajungând până la periferia oraşului Sofia. Ca sublocotenent, în primul război mondial, apărând defileul Jiului, având sub comandă o secţie de obuziere uşoare, după lupte crâncene a fost rănit.
Pe frontul din Moldova, i-a fost încredinţată, la 1 august 1916, de către col. Botez, cd. şcolii militare, comanda Bateriei a VI-a formată din elevii şcolii militare de artilerie, care, în luptele de la Mărăşeşti, din 6-19 august 1917, au reuşit să stăvilească potopul ucigaş al trupelor bavareze. Pentru a ilustra patriotismul său, tăria de caracter şi intransigenţa faţă de duşmanul cotropitor voi reda un fragment din lucrarea Participanţi bănăţeni la lupta pentru independenţă şi unitate naţională 1830-1918 a prof. Radu Păiuşan.
„Mă aflam cu bateria pe poziţie la Diocheţi, pe dealul Siretului. Sunt chemat telefonic urgent la comandantul Diviziei, g-ral Scărişoreanu care îmi încredinţează un plic cu corespondenţă secretă, pentru a-l duce la Iaşi, ministrului de război. Las comanda bateriei cpt. Francez Dupont şi, suit în maşina diviziei, plec la Iaşi. Cobor în faţa statuiei lui Cuza, maşina necesitând a pleca urgent la Tătăraşi (era ora 8 dimineaţa), în drumul spre Universitatea «Cuza», unde se afla refugiat sediul Ministerului de Război, îmi apare în faţă un automobil mare, deschis, ce cobora liniştit pe str. Lăpuşneanu, având în ea 6 ofiţeri germani cu căşti pe cap. O revoltă spontană de răzbunare vibra puternic în sufletul meu, încărcat de durere şi amărăciune, împotriva acestor lifte cotropitoare de ţară, care m-au rănit la Jiu, mi-au ucis scumpi camarazi, ne-au urmărit cu bombe explozibile în retragerea forţată de criminali, mi-au ucis pe fratele meu iubit, sublocot. de grăniceri Constantin T. Stoika, în luptele din Carpaţi, pe fratele Cezar, poet, rănit, l-au ridicat din spital cu rănile deschise şi l-au dus prizonier la nord, în Marea Baltică, pe insula Stralsund etc… şi călcând în picioare educaţia şi buna creştete ce mi-a dat-o iubita şi îndurerata mea mamă, am ieşit in faţa maşinei, care a micşorat viteza şi i-am scuipat în faţă, cu întreg veninul fiinţei mele. Frânând brusc, maşina se opreşte şi sare din ea un ofiţer neamţ, cu cască şi se îndreaptă spre mine. Într-o clipă, scot agresiv sabia ascuţită din teacă, şi mă îndrept furios către el, pentru a i-o înfige în piept… Înspăimântată, fiara se opreşte Ia câţiva paşi înaintea mea, în poziţie de „drepţi“, mă priveşte uluit şi, pe loc, fără a schiţa un cuvânt sau gest, face „stânga-mprejur” şi, bătând talpa în pas cazon, grăbit pe trotuar, se suie în maşină şi coboară pe str. Lăpuşneanu în vale.
…La Comenduire, mi-am zis eu să aduc cazul la cunoştinţa garnizoanei. Surescitat, că nu i-am împlântat sabia în piept, sui repede Dealul Copoului, la minister. Intru în sala mare, direct la biroul de „informaţii” când întorc capul, în urma mea intrase un general pe care nu-l cunoşteam. Mă prezint: «cpt. Titus T. Stoika, comandantul bateriei VI de elevi, aflată pe front la Diocheţi-Mărăşeşti, trimis de dl. gral. Scărişoreanu, cd.div.9, să aduc urgent d-lui. Ministru de război acest plic secret». Îmi dă mâna, îmi ia plicul, îl desface şi scoate corespondenţa secretă din el, aruncă ochii fugar pe ea şi scrie pe plic: «Am primit, g-ralul Cristescu 8. VIII. 1917, ora 9» şi mi-l înmânează. Mă priveşte atent şi binevoitor, aproape în lacrimi i-am raportat cele întâmplate cu întâlnirea neaşteptată a celor 6 coifuri. Bătându-mă pe umăr, mi-a strâns călduros mâna şi mi-a spus «Bine ai făcut, căpitane Stoika, aşa merită nemernicii ăştia, fii liniştit». Până azi nimeni nu m-a tulburat”.
Pe 10 mai 1919, primeşte ordin de mobilizare la regimentul 23 artilerie Buzău încredinţându-i-se comanda bateriei a 5-a, Divizionul II de artilerie, pentru a lupta pe frontul de vest şi a străpunge apărarea inamică de pe Tisa. În luptele de la Szentes a fost rănit grav la ochi; a fost operat de dr. Emil Gross, doctor al Casei Regale Engleze, recăpătându-şi miraculos vederea. Pe 20 august 1919, Titus T. Stoika a fost numit membru judecător la Curtea Marţială a Diviziei 1 Vânători din Budapesta. Între anii 1921-1923 a deţinut funcţia de Comisar Regal al Comandamentului Militar al Basarabiei din Chişinău. După anul 1923, până în 1940, a fost avocat de profesie, pledând în sute de procese, susţinând apărarea, deopotrivă, a oamenilor nevoiaşi şi nu numai, dar manifestând pentru fiecare înţelegere şi dreaptă judecată a lucrurilor. Comentând chiar, pentru cei care au comis fapte foarte grave, că omului nu-i e îngăduit prin judecata lui să ia viaţa altuia. Cel care îl poate pedepsi cu adevărat este „degetul divin”.
Din fişa de prezentare întocmită succint de Titus T. Stoika în lucrările sale şi prezentată în volumul Sfinte firi vizionare, autor Geo Călugăru. reproduc: Căpitan Stoika T. Titus, născut la 14.X. 1893. Ofiţer activ 1914-1923. Licenţiat în Drept. Inginer, scriitor. A lucrat în Inspectoratul Tehnic al Artileriei şi profesor la Şcoala de Tragere a Artileriei din Chişinău. Comandant al Bateriilor a Il-a şi a VI-a de elevi la Şcoala militară de Ofiţeri de rezervă Iaşi şi Botoşani oct. 1918-mai 1919. Repartizat pentru război în funcţia de comandant al Bateriei a Vl-a din Reg. 23 Artilerie în campania de ta Tisa în mai 1919. Rănit în luptele de la Szentes în 16 iulie 1919. A intrat triumfător în Budapesta la 20 august 1919. Numit Comisar regal al Basarabiei între 1920-iulie 1923, când demisionează. Avocat în Baroul Chişinău între 1.VIII. 1923 – 1940. Apărător neînfricat al democraţiei. Consilier judeţean la Lăpuşa 1937. Preşedinte al Asociaţiei Vitejii Neamului din Basarabia. Regent al Agenţiei Consulare a Italiei în Chişinău 1927-1930. Membru de onoare al Societăţii Eroii Neamului 1942. Veteran de Război şi membru al „Foştilor Combatanţi decoraţi de război. Brevet Nr. 32-1919”.
Odată cu declanşarea celui de-al doilea Război Mondial, Titus T. Stoika a fost concentrat, în decembrie 1939, pe Nistru, în localitatea Tribujeni, pentru lucrări de fortificaţii. Vremea câinoasă de iarnă, faptul că fratele său Cezar nu putea rezista la acele condiţii l-au determinat să ceară trecerea lor în justiţia militară. În luna martie 1940, Cezar este concentrat la Galaţi unde era ofiţer activ (maior) şi fratele său mai mic, Nicolae. La 1 iunie 1940 Titus este concentrat la Galaţi la Curtea Marţială ca substitut de procuror. La 27 iunie 1940 are loc ocuparea Basarabiei, situaţie în care Cezar Stoika era încă la Chişinău iar cu toate eforturile supraomeneşti ale lui Titus de a-l aduce în ţară, nu reuşeşte, ulterior Cezar fiind deportat în Siberia şi omorât.

În anul 1946, Titus Stoika este numit apărător din oficiu, alături de decanul Baroului Ilfov, C. P. Bălăceanu, al Mareşalului Ion Antonescu. Deşi se ştia finalul procesului instrumentat de Moscova, Titus a acceptat să-l apere, atât la Tribunalul Poporului, cât şi la recursul în faţa Înaltei Curţi de Casaţie. Fără un motiv temeinic, numai pentru faptul că l-a apărat pe Ion Antonescu, Titus Stoika a fost închis între 28 mai şi 1 iunie 1946, fiind eliberat după execuţia Mareşalului. A fost din nou arestat pe 6 iunie, pe baza unui denunţ calomnios, timp de 26 de zile. Noua orânduire impusă de Moscova, care-şi începea istoria, avea ca deviză, printre altele, dărâmarea vechilor rânduieli, trebuia creat omul nou, fără istorie, cu creierul „spălat”. În lungul şir al mecanismelor de trecere forţată de la capitalism la comunism, unul dintre ele l-a reprezentat eliminarea intelectualilor din viaţa publică, iar în acest context, înlăturarea abuzivă din baroul de avocaţi a lui Titus Stoika, pe motiv că nu profesa, deşi acesta era unicul lui mijloc de subzistenţă. A trebuit să se angajeze ca inginer cadastral la Ministerul Agriculturii, având şi pregătirea de inginer. Nu trebuie omis faptul că, în urmă cu mai mulţi ani, a trasat şi prezentat schiţa viitorului cimitir Ghencea Militar. Ca inginer cadastrist, vreme de peste 10 ani, a cutreierat mari teritorii alături de soţia sa, Maria Stoika, sub arşiţa verii sau frigul iernii, fiind plătit adesea cu sume simbolice. Ulterior, ca angajat al Ministerului Transporturilor, în cadrul căruia funcţiona întreprinderea Tarom, a fost diriginte de lucrări la Aeroportul Internaţional „Mihail Kogălniceanu“ din judeţul Constanţa. Înainte de pensionare, după 56 de ani de muncă, a mai lucrat ca inginer coordonator la edificarea întreprinderii textile Dacia şi ca diriginte tehnic la Sfatul Popular, în cadrul IAL.
S-a stins din viaţă la data de 10 aprilie 1983, după o grea suferinţă.
O viaţă de om ce nu poate fi cuprinsă în aceste rânduri decât foarte succint, dar evocată pentru a stârni interesul celor din prezent, deprinşi mai degrabă cu viteza decât cu meditaţia. Un om nu prea mare de statură, dar uriaş în gândire şi temperament, care şi-a idolatrizat mama, şi-a divinizat soţia, și-a iubit fraţii Constantin, Cezar şi Nicolae, sacrificându-se adesea pe sine.
Pentru meritele sale pe câmpul de luptă a fost distins cu Decoraţia de Război „Trecerea Dunării 1913”, „Coroana României în Grad de Cavaler-Jiu 1916”, „Crucea Comemorativă a Războiului 1916- 1918” cu barete: Ardeal, Carpaţi, Jiu, „Steaua României cu Spade”, „Virtutea Militară 1919” şi „Virtutea Ostăşească” cl.l, oferită de Comitetul de Stat al RSR.
Scrieri şi publicaţii. Pe parcursul a peste 30 de ani a reuşit să adune un imens material documentar, care se referă la viaţa şi activitatea unor membri ai familiei Stoika, începând cu primele menţiuni documentare – Diploma de Înnobilare a lui Ştefan Stoika de Alzo-Venitze (1649), Diploma de baron a lui Solomon Stoika (1628) cu referiri până spre sec. XI, descoperind, după o muncă perseverentă şi migăloasă, acest lanţ genealogic cu ramificaţii în toată ţara. Toate aceste documente au fost sistematizate în 14 volume, fiind depuse la Academia Română, la MNLR, la Liceul şi Biblioteca din municipiul Buzău, la şcoala din Titeşti, care poartă numele lui Constantin Stoika. Din materialele publicate pot fi menţionate: Figuri dispărute, Cinci ani de la moartea lui Constantin T. Stoika, Luptele de la Jiu, O vizită în Apus, 1922, O atitudine în educaţia juridică, 1922, Trenul blindat în războiul de reîntregire, 1922, Gânduri cu tâlc adânc, 1923, Variate documente istorice, 1923, Basarabia pământ românesc, 1924, Chişinău (scrisă de Cezar Stoika), Dreptul, ştiinţă socială, 1925, Eroul necunoscut, 1923, Apărarea democraţiei, 1944.
De asemenea, a colaborat la publicaţii şi periodice precum: Moldova de la Nistru, Vieața Basarabii, Cultura poporului, Frăția românească, Moldova de la Răsărit, etc.
A fost un om modest, dedicându-şi întreaga viaţă ajutorării semenilor.
Nu a scris despre sine nimic, de aceea, în prezent, este aproape necunoscut; scrierile sale aşteaptă să fie reluate, studiate şi prezentate într-o formă accesibilă publicului.

FLORIAN LAURENŢIU STOIKA