TITUS T. STOIKA – Omul care a sfințit locul prin care a trecut (14.10.1893 – 10.04.1983)

TITUS T. STOIKA
– Omul care a sfințit locul prin care a trecut –
(14.10.1893 – 10.04.1983)

Pomul se cunoaște după roade iar omul după fapte (vechi proverb românesc)

Au trecut 36 de ani (1983, aprilie 12) de când într-un aprilie, înmiresmat de flori de liliac și triluri de privighetoare, Dumnezeu l-a chemat în Împărăția Sa pe omul legendă, căpitanul de artilerie, inginerul și avocatul de excepție Titus T. Stoika.
Marele istoric Nicolae Iorga spunea Cine uită nu merită. Nepotul său Florian Laurențiu Stoika, licențiat în științe economice și juridice ca și cei care l-au cunoscut, între care, cu smerenie, mă aflu și eu nu l-am uitat și nu-l vom uita iar faptele o dovedesc. Între acestea, este de menționat crearea Fundației Literar-Istorice Stoika, menită a valorifica zăcământul aurifer din cele 17 volume de documente de arhivă și amintiri personale, ale celui pe care, cu venerație îl evocăm și la care am avut acces, grație soției sale, Marietta Stoika, nu cu mult timp în urmă, înălțată la cer, să-l întâlnească pe soțul său Titus, de unde nimeni și nimic nu-i va mai despărți.
În acest context, în care, cu pioșenie, ne amintim de Titus T. Stoika, ni se pare, nu doar potrivit cât mai ales necesar să consemnez testamentul moral al fratelui său, poetul erou Constantin T. Stoika, pe care l-a idolatrizat, testament cuprins în epopeea sa Însemnări din zilele de luptă: Cei care vor rămâne trebuie să rupă tăcerea ce se lasă așa de repede peste cei care nu mai sunt, care în aceste clipe istorice, are de trebuință de aceste amintiri sacre. Dacă toți ne-am gândi cu iubire la morții scumpi, vom putea să ne împrospătăm puterile sufletelor încercate îndestul acum.
După această introducere, cred că este momentul să evocăm, o parte din faptele sale, nu toate, căci sunt prea multe. Luând act de existența unor documente, privind vechimea multiseculară a familiei Stoika s-a simțit îndatorat să purceadă la cunoașterea și valorificarea lor. A făcut-o din ferma sa convingere că, energiile benefice ale neamului românesc nu trebuie neglijate, ci resuscitate și așezate ca temelie a prezentului. După anii de trudă răbdătoare a desțelenit drumul plin de meandre spre obârșii. Rezultatul, cele 17 volume ale căror mustire de viață întru sacrificiu și demnitatea, ca înaltă moral, pe făptuitori, sunt astăzi, sursă de valorificat de fundația, care-i poartă numele, dovedindu-se, din plin necesitatea.
Iată, dintr-o mărturisire a sa, sentimentele de care a fost animat, să poată finaliza, ce și-a propus, foarte credibile prin concomitența cu împlinirea faptelor: Mărturisesc, însă, că toate personajele lucrării le simt cum vibrează în sufletul meu – și, mulțumit, cu conștiința împăcată pot pleca de acum liniștit în lumea necunoscută eternă. Mărturia poartă data de 14 octombrie 1972, cu 11 ani înainte de plecarea în lumea necunoscută despre care începuse să aibă premoniții.
– Titus T. Stoika a descoperit o parte din colecția ziarului Independența Română cu subtitlul Foaie politică – literară și comercială al cărui director și proprietar a fost bunicul său dinspre mama – Constantin Canello Cirogârleanu (sub cota P III 2172 la Biblioteca Academiei Române)
Licențiat în drept și inginer, Titus T. Stoika, a continuat să-și desăvârșească pregătirea intelectuală, în consens cu spiritul său, ordonat și profund riguros și s-a îndreptat spre o carieră militară. A absolvit Scolile Militare de Artilerie, Geniu și Marină din București. Situația politică internațională, la vremea aceea tensionându-se până la limite periculoase, l-a decis la alte abordări decăt cele din aria diplomației. Așa se face că, la doar 20 de ani, Titus T. Stoika, în calitate de elev plutonier a trebuit să ia parte, cu Regimentul 14 Artilerie – Slatina Olt la Campania din Bulgaria. Luându-și-l ca model pe fratele său, poetul Constantin T. Stoika, Titus a alergat la chemarea țării aflate în primejdie, dovedind reale calități de ostaș, temeinic motivate psihologic, pentru a-și asuma la nevoie, inclusiv riscul suprem. A dovedit-o în luptele de la Jiu, unde a participat cu bateria 1 obuziere. Înfruntând primejdiile cu neînfricare a fost rănit în localitatea Buliga. Apreciat pentru tenacitate și curaj a fost avansat la gradul de căpitan și i s-a încredințat comanda Bateriei a-II-a de Elevi, la Școala Militară de Artilerie Iași.
Destinul a aranjat ca în seria elevilor de a căror pregătire s-a ocupat căpitanul Titus T. Stoika să se afle nume ilustre, viitoare mari personalități ale culturii naționale: Mihai Ralea, Ionel Teodoreanu, Tudor Vianu, Vintilă Rusu-Șirianu, I. D. Suchianu și alții. Deși rănit în luptele de la Szentes, în Ungaria, a solicitat permisiunea să rămână pe linia frontului și să continue alături de subordonații săi, înaintarea spre Budapesta. S-a aflat printre cei care au semnat cu spiritul lor de jertfă cucerirea Budapestei la 6 august 1919. La două săptămâni după căderea Budapestei, pe 20 august 1919, Titus T. Stoika, a fost numit membru judecător la Curtea Marțială a Diviziei 1 Vânători în Budapesta. Ulterior a fost numit judecător în completul de judecată, împreună cu lt. Hotineanu, de col. Pirici, președintele completului, să judece un colonel maghiar, acuzat de niște femei că a scuipat drapelul românesc, gest ce i-ar fi putut aduce condamnarea la moarte. Cu firea sa de o bunătate îngerească, Titus îl convinge pe Hotineanu să-l absolve, punând pe prim-plan spiritul iertării creștinești. Intră în deliberare și cu două voturi împotrivă, col. Pirici este obligat să pronunțe achitarea. Efectul a fost incredibil. S-a creat un val de simpatie imensă față de armata română, fapt ce a meritat cu prisosință ca Pirici să rămână supărat pe Titus că l-a obligat să dea un alt verdict.
Însuflețit de un puternic spirit justițiar, între 1921-1923, Titus a deținut funcția de mare importanță civică și militară, de Comisar Regal al ComandamentuluI Militar al Basarabiei la Chișinău. La 1 iulie 1923, din motive ce țineau de ireproșabila-i moralitate și concepție personală cu privire la demnitatea și onoarea militară, nu s-a împăcat cu aranjamentele întemeiate pe relații și negustorii necinstite, pe care, dându-și seama că nu le poate opri, a ales să-și dea demisia.
Deținând pregătirea profesională corespunzătoare, s-a înscris în Baroul Lăpușna-Chișinău, profesie pe care a practicat-o, până în anul 1940. În tot acest timp s-a remarcat drept un neînfricat apărător al adevărului, dreptății și democrației. Cu o putere de muncă supraomenească, probând o mare capacitate de înțelegere și judecare corectă a păsurilor celor pe care trebuia să-i apere, a celor care l-au cunoscut, un model de cinste și omenie.
Îndeplinind importante demnități, a lăsat memorabile dâre și a sfințit locurile pe unde a trecut, a căror amintire, fie și sumară, trebuie s-o fac: Regent al Agenției Consulare a Italiei la Chișinău, Președinte al Asociației Vitejii Neamului din Basarabia, în toate aceste demnități, s-a dovedit un neînduplecat apărător al democrației.
Prin bunăvoința regretatei soții a avocatului Titus Stoika, am ajuns în posesia unor însemnări ale acestuia, înfățișând atmosfera în care s-a judecat procesul Mareșalului Antonescu, pe care acesta, prin procură, l-a apărat în recurs. Sunt crâmpeie de adevăr dureros, de zbucium sufletesc, greu de exprimat în cuvinte și totuși cum veți vedea, în cele ce urmează, Titus T. Stoika le-a conferit acea tensiune interioară, care emoționează, convinge și se păstrează, nu numai în memorie, ci și în suflet. Iată ce a consemnat și ne-a lăsat Titus T. Stoika:
Am fost numit apărător al mareșalului Ion Antonescu la Tribunalul poporului – alături de decanul baroului Ilfov, C. P. Bălăceanu – la începutul lunii mai 1946. Procesul s-a judecat într-o atmosferă grea – ostilă justiției – nemaiîntâlnită în viața mea de 25 de ani de avocat. Depășind orice limită de suportat – cu toate că am urmărit cu mare atenție, clipă de clipă – cu mintea și sufletul – dezbaterile în ședință ale procesului, la fond – nu am pledat – căci presimțisem fatala sentință.

… La un moment dat, în plină încordare a atenției asupra unei depoziții mincinoase a unui martor fals al acuzării – căruia i-am cerut arestarea – se sting brusc toate luminile becurilor din sala de ședință, și, pe neașteptate apare, în spatele sălii – un film vorbitor – care evoca scene sângeroase din schingiuirile masacrărilor evreilor din Transilvania și Germania hitleristă. Voci sălbatice din sală, strigau și cereau cu violență moartea acuzaților – atribuind Mareșalului Ion Antonescu vina acestor fapte odioase, ce nu aveau nici o legătură cu dosarele din proces. A pledat pentru Ion Antonescu numai avocatul Bălăceanu: invocând vinovăția sa (!?) și solicitând doar indulgența juriului! Faptul că nu am pledat la fond și nici nu am privit la film, deși voci rebele din sală, cereau insistent și amenințător: Și avocații să se uite la film ș.a. – în fața tuturor instanțelor militare ale țării, au pus la cale o odioasă înscenare care să-mi ia viața – la 28 mai 1946, am fost arestat și băgat în subsolul Ministerului de Interne, în celula nr. 7, unde a locuit înaintea mea timp de 3 luni mareșalul conducător Antonescu. Cercetările efectuate au spulberat infamia și am fost eliberat la 1 iunie 1946 fără să știu nici până azi dacă delatorii și-au primit conform legii, osânda. În aceeași zi, Mareșalul a fost executat.
La 21 mai 1946, pe baza procurilor ce mi-au dat: Ion Antonescu, Mihai Antonescu și generalul Pantazi (fost ministru de război) de la susține recursurile făcute contra Sentinței Tribunalului Poporului nr. 17 din 17 mai 1946 (de condamnare la moarte), luând alături de mine pe distinsul coleg și mare român-oltean, avocat Sebastian Teodorescu – fost decan al Baroului Lăpușna primar al Chișinăului – am redactat motivele de recurs și, fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, prezidată de primul președinte Ion Cireș – jurist de înaltă valoare și vestit magistrat și, în Complet de 36 de magistrați superiori – asesori, la 25 mai 1946 am pledat, invocând violarea flagrantă a textelor de cod și procedură (coroborată cu lipsa totală a probelor de vinovăție, ș.a).
Sala de ședință a Înaltei Curți nr. 2 arhiplină de spectatori turbulenți care întrerupeau insolent cuvântul apărării și pe care cuvântul de solemnă autoritate și clopoțelul de ședință, scuturat agitat de primul președinte, cu avertizarea că evacuează sala cu poliția, îi liniștea. Este vorba de ziariștii de variate culori politice, familiile îndurerate ale condamnaților.
Pronunțarea deciziei s-a fixat la 27 mai 1946. După terminarea pledoariei o altă înscenare – care a condus la arestarea mea din nou la 6 iunie 1946 – și am fost băgat în celula nr.16 – din subsolul Ministerului de Interne.
S-a găsit în buzunarul mantalei mareșalului Ion Antonescu – o sesizare scrisă și semnată de el pentru mine, cu conținutul …dăruiesc dlui avocat Stoika Titus: mantaua mea de mareșal și ceasul de aur Movada – ca recunoștință. Îi mulțumesc pentru frumoasele sentimente de camaraderie manifestate în tot cursul procesului – cu atâta suflet și devoțiune, pentru apărarea vieții mele sbuciumate în lupta pentru apărarea patriei. I. Antonescu
Mișcat de acest gest nobil (i-am spus că-i mulțumesc din inimă – dar nu-l pot primi întrucât eu nu l-am apărat din vreun interes, ci din suflet ca pe un ostaș de elită al armatei noastre nevinovat, căzut în năpastă) i-am înapoiat scrisoarea băgându-i-o în buzunarul mantalei, unde a fost găsită după Execuție prin împușcare, de serviciul siguranței.
Menținut nevinovat arestat, în celula nr. 16, de la 6.04.1946, timp de 26 de zile, s-au făcut, la cererile mele diperate din celulă, cercetări și Dosarul nr 10.353/1946 a fost înaintat Procuraturii Curții Marțiale – care a clasat afacerea – și a dispus eliberarea mea din celulă pe ziua de 3.07.1946.
Fiind în celulă – locot. Petrescu – șeful închisorii – care a asistat la executarea sentinței mi-a comunicat emoționat că Mareșalul Ion Antonescu – în ultimul său cuvânt înainte de a fi împușcat (executat) – a spus cu voce tare, adresându-se soldaților, care asistau pe coasta dealului Jilava: Duc în mormânt amărăciunea ce am făcut-o fără voia mea – unui suflet mare de român avocatul Titus Stoika – care din cauza mea e închis și suferă în celulă nevinovat.
Eu am fost eliberat din celulă la 03.07.1946 și el împușcat la 01.06.1946 – la Jilava.
Am transcris întocmai aceste însemnări avocatului Titus T. Stoika din dorința ca adevărul, căruia acest brav român i-a dăruit întreaga viață să poată străluci, mai ales acum, când avem nevoie de el ca de aerul pe care îl respirăm și pe care îl dorim cât mai curat.

Geo CĂLUGĂRU
Membru USR