Tradiție și ecologie – Bordeiul din satul Drăghiceni

Tradiție și ecologie –
Bordeiul din satul Drăghiceni

Bordeiul, tip arhaic de locuință, identificat încă din neolitic pe întreg teritoriul Europei, a supraviețuit în sudul țării, în preajma Dunării, până în primele decenii ale secolului nostru.
Perpetuarea acestui sistem constructiv s-a datorat în parte condițiilor social istorice – vitrege, dar factorii de natură economică și climatică au avut un rol determinant în menținerea lui.
Într-o climă cu ierni geroase și veri excesiv de călduroase, avantajul integrării construcției în pământul dimprejur și al învelirii acoperișului parțial sau total cu iarbă este acela că pământul devine un moderator natural al temperaturii. Acest principiu, larg răspândit odinioară, a revenit în atenția arhitecturii contemporane, care a inițiat diverse experimente de integrare parțială sau totală a construcțiilor în pământ, în vederea obținerii unor soluții de mediere armonioasă între temperatura spațiului construit și cea a mediului înconjurător, pentru locuințele situate în climate excesive. Contemporanii redescoperă astfel ceea ce tradiția cunoaște și aplică demult, și anume că o casă acoperită cu pământ sau adăpostită în pământ va avea o temperatură extrem de stabilă de-a lungul anului. Sub limita înghețului, temperatura pământului rămâne relativ constantă și este de obicei apropiată de temperatura medie anuală a aerului din aria respectivă. Solul, în funcție de caracteristicile termice particulare și de adâncime, încetinește trecerea căldurii acumulate sau pierdute într-o asemenea măsură încât căldura acumulată vara va urca în casă pe timpul iernii devreme, iar efectele răcoritoare ale solului nu se vor simți în casă decât spre primăvară.

Pământul din jurul casei devine o sursă de încălzire în timpul iernii și are plan de răcorire vara. Din punct de vedere constructiv, bordeiul din satul Drăghiceni este o construcție semi-îngropată, obținută prin căptușirea cavității săpate în pământ cu blăni masive de stejar ce alcătuiesc pereții perimetrali. Pereții de pe laturile înguste și cei ce despart încăperile sunt realizați din cărămidă. Pe axul longitudinal sunt fixate furci puternice pe care se sprijină prin intermediul amnarilor grinda principală. Pe aceasta sunt fixate jumătăți de trunchiuri de copac ce alcătuiesc acoperișul și care rămân aparenți în interiorul încăperilor. Învelitoarea este realizată din straturi succesive de trestie, pământ și paie. Bordeiul cuprinde trei spații funcționale diferite: “gârliciul” – echivalentul tindei caselor de suprafață, ”oceagul” sau încăperea “la foc”, unde era amplasată vatra liberă cu horn, și camera de locuit cu soba oarbă. Deși extrem de modestă ca locuință și precar decorată, construcția de la Drăghiceni este un exemplu impresionant de cunoaștere și aplicare a unor a principii importante legate de fizica construcțiilor. În pofida simplității constructive și a modestiei materialelor utilizate acest exemplu de arhitectură rurală poate fi trecut fără rezerve în colecția exemplelor de “locuințe inteligente”, iar contemporaneității îi este sugerat să reflecteze asupra înțelepciunii cu care meșterul popular aborda gestul de a construi.

Spiritul locului

„Eu cred că veșnicia s-a născut la sat“ – Lucian Blaga

În toate vechile tradiții spirituale întâlnim referiri la spiritele locurilor. Se considera în vechime că spațiile erau ocrotite de către un spirit al locului, spirit care era de multe ori onorat în ritualuri sau ceremonii speciale, conexe mai ales cu momentele de întemeiere ale unei așezări umane sau ale unui edificiu.
Aceasta atitudine își avea rădăcinile într-o stare de profund respect față de mediul înconjurător și o dorință de integrare în armonia și ritmurile naturii. „Pentru omul religios, natura nu este niciodată exclusiv «naturală»: ea este întotdeauna încărcată cu o valoare religioasă (…) iar Lumea rămâne impregnată de sacralitate” spunea Mircea Eliade.
La români această atitudine era în trecut extrem de prezentă, respectul față de natură fiind de fapt o stare de spirit. Combinând respectul acesta ancestral, dorința de contopire cu elementele naturale cu o stare de ingeniozitate, de spontaneitate și chiar de mare libertate interioară, meșteșugurile populare ne surprind de multe ori.
În vara aceasta, undeva în Oltenia, pe drumul spre Câmpulung și Curtea de Arges am primit o lecție, o mare lecție de arhitectură românească.
Locuitorii unui sat aflat la poalele unui deal și-au construit, într-un mod extrem de surprinzător pentru mine ca orășean, dar totodată plin de bun simț, de spontaneitate și ingeniozitate, o biserică.
Arhitectura sacră, aceea în care omul își construiește locurile sale de rugăciune, locul pe care omul îl gândește pentru a-și crea cadrul care să-l apropie cât mai mult de divin, ne-a obișnuit cu spații de cele mai multe ori monumentale. Catedrale, temple sau moschei, acestea sunt de cele mai multe ori niște edificii impozante care constituie gloria și mândria unui anumit spațiu geografic sau cultural.
Iata însă că în acest itinerariu oltenesc am avut șansa să înțeleg o mare și pot spune o românească lecție: eternitatea și sublimul pot fi exprimate și în termeni de natural, de intimitate profundă cu natura, de legătură indestructibilă plină de dragoste și apreciere față de locurile în care ne ducem traiul.
Nu știu ce definiție cultă să dau unui spațiu acoperit și protejat pe trei laturi, dar care a fost realmente scobit în carnea unui deal. Știu însă că în acest mod a fost creat un spațiu având o funcțiune precisă. Nu este nici terasă, nici logie, nici balcon, poate unii vor spune că nu este nici arhitectură, dar cert este că acest mediu era antropic, servind unei functiuni extrem de precise, iar totodată starea de intimitate, de sacru și de comunine cu natura pe care o trezea în utilizator erau copleșitoare.
Mulți vor spune poate că în cazul acestei organizări spațiale s-a valorificat doar avantajul unui relief mai deosebit, ce a permis această abordare inedită. Acestora, însă, le voi răspunde anticipat că bisericuța această modestă din deal, în toată simplitatea și armonia ei copleșitoare, nu este în nici un caz doar rezultatul valorificării în mod inteligent a unei anumite conjuncturi geomorfologice sau spațiale. Bisericuța aceasta este sinteza unor secole de tradiție și atitudini, izvorâte din sentimentele de respect și de dorința de comuniune a omului cu natura înconjurătoare. Am făcut câțiva pași în mica așezare dorind să mă apropii mai mult de acest loc și să-i înțeleg cât mai bine spiritul. Ceva mai jos de biserică am întâlnit același leit-motiv. Într-o gospodărie țărănească construită la poalele dealului a fost valorificată o nișă naturală unde au fost amenajate, în loc ferit și ocrotit de intemperii, adăposturile pentru animalele din gospodarie. O deschizătură în stânca unde-și făcuse loc o curgere de apa a fost și ea cu ingeniozitate valorificată și astfel gospodarul avea o adevărată instalație utilizată la spălatul rufelor. În toate direcțiile se puteau citi semnele dialogului dintre om și natura înconjurătoare.
Bineînțeles, se va putea argumenta că această întâmplare a satului din deal este foarte poetică dar nu are nici o legatură cu marile aglomerări urbane contemporane, unde de cele mai multe ori nu avem nici dealuri blânde, nici căderi naturale de apă. Acolo suntem doar mereu grăbiți să construim cât mai mult, să sufocăm și să supunem natura înconjurătoare, împunându-ne propriile noastre reguli. Pentru acest tip de argumente răspunsul este acesta: experiența satului din deal este sublimă și totodată extrem de practică. Ea ne învață sau ne reînvață principii fundamentale. Ne învață să urmărim, să cunoaștem și să înțelegem plini de iubire și respect spiritul locului Această experiență poate fi privită ca un dar pentru omul modern, care și-a părăsit în mare măsură tradițiile spirituale și, odată cu ele, o valoroasa resursă: aceea a puterii locurilor. Darul pe care astfel de locuri străbune ni-l fac este acela al readucerii aminte.