Tradiții-Mitologie română

După cum încheiam în numărul trecut, după concluzia lui Vulcănescu (Mitologie Română): „ca o creație a oamenilor de munte, mitologia română este în esența ei, silvo-montană și, totodată pastoral-agricolă sau agro-pastorală”, deduceam eu: putem încheia și noi considerând că mitologia română, reconstituită științific, prezintă în ansamblu valoarea unui document etnoistoric, de proporții naționale și cu implicații internaționale care atestă capacitatea de creație mitică a poporului român.

Așadar, exemplificativ, vă voi vorbi de două sărbători ale lunii septembrie: praznicul Sfântului Simeon Stâlpnicul (1 septembrie) și Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie) precum și de sărbătorile lunii octombrie 1 septembrie, când calendarul religios consemnează începutul anului bisericesc (într-o vreme în această zi era sărbătorit chiar Anul Nou), poporul, mai cu seamă cei de prin Moldova și Bucovina, sărbătorește praznicul Sfântului Simeon Stâlpnicul. Prin județul Neamț se crede că Sfântul a stat 30 de ani pe acest stâlp. Prin Bucovina se crede că el a stat pe un stâlp, un an de zile, într-un picior, rugându-l pe Dumnezeu să nu dea ploaie în acest timp. Sunt locuri în care se crede că el ține Cerul și Pământul, adică stâlpii Pământului ce stau pe peștele din mare. De aceea, ziua lui este socotită de mare primejdie prin Bucovina, tot pe acolo se zice că Sfântul ține vânturile ascunse. Cică, murindu-i un copil, s-a mâniat atât de tare pe Dumnezeu „încât s-a pus și a închis vânturile, astfel că în curând lumea s-a umplut de toate răutățile, neavând cine să le spulbere de pe fața pământului.” Nici chiar Bunul Dumnezeu nu a reușit să-l înduplece să le dea drumul, doar cocoșul a făcut aceasta admonestându-l: „Ara, ce poznaș mai ești, pentru aceea nu le dai drumul? Da mie câți copii mi-a luat Dumnezeu; dacă aș sta și eu să mă mânii ca dumneata, ce-ar mai fi? După isprava asta, Dumnezeu l-a chemat pe cocoș și l-a blagoslovit să aibă până la 40 de neveste…” Toate acestea sunt consemnate atât de Tudor Pamfile (Sărbătorile la români) cât și de Elena Niculiță -Voronca (Datinele și credințele poporului român). Și prin Oltenia circulă povestea cu stâlpul, dar acolo se lucrează în această zi. De ziua Sfântului, se zice că vrăbiile merg să-și facă boierescul, ciugulind din tot felul de pâini și ducând prada, nu se știe unde. În această zi se crede că se duc la măsură: „Undeva, într-o vizuină de munte sau codru, este o babă, Împărăteasa tuturor paserilor”. Acolo pornesc toate vrăbiile, iar baba le măsoară (grăunțele) cu demerlia; „numai vârful îl rade și acela zboară înapoi, iar celelalte (grăunțe) îi rămân să-i fie de hrană babei peste an”. Pe seama Sfântului Simeon circulă o legendă foarte frumoasă.

Cică el era un băiat foarte sărac, dar frumos ca soarele. Ducânduse într-o zi să ia apă de la fântână, pentru un om care-i dădea în schimb să mănânce, găsește în fântână un șarpe încolăcit care-l roagă să-l scoată de acolo, și drept răsplată îi va îndeplini toate gândurile. Așa că, orice-și dorea el, se îndeplinea pe loc. Și el și-a dorit ca fiica împăratului, care tocmai se căsătorea cu un prinț, să fie soția lui și să-i facă un copil care să- i zică tată. Și, totul s-a petrecut după gândul lui. Mâniat, împăratul i-a pus pe toți trei întrun poloboc pecetluit și le-a dat drumul pe apă. Dar, după ce s-au îndepărtat de țărm, Simeon s-a gândit să ajungă polobocul la mal, cercurile să plesnească și ei să iasă la lumină și să se trezească în palatul împăratului. Și au ajuns tocmai la timp, că împăratul murise. Prin unele locuri se crede că așa cum este în ziua de Sfântul Simeon, va fi tot anul. După sărbătorile consemnate în calendar Nașterea Maicii Domnului, din 8 septembrie – (numită în popor Sfântă-Măriamică) este socotită prin unele locuri zi de hotar pentru vară: „A trecut Sfântă-Mărie/De-acum se spurcă cânii în pălărie”) – și Soborul-Sfântă-Măriei-mici, din 9 septembrie (când se fac praznice pentru răposați, iar cei ce nu au copii merg la biserică și se roagă să le dea Dumnezeu copii, așa cum le-a dat pe vremuri lui Ioachim și Ana, părinții Maicii Domnului); urmează Înălțarea Sfintei Cruci din 14 septembrie (Ziua Crucii, cum i se mai spune prin unele părți din Oltenia) Aceasta este una din cele mai mari sărbători ale poporului nostru, dacă nu chiar „cea mai mare, că ea (crucea)-i arma cea mai puterrnică a Domnului Hristos și a omului”. Prin cruce s-a sfințit, s-a blagoslovit pământul, când diavolul l-a dus pe Dumnezeu în cele patru părți ale noului pământ, gândind să-l arunce în apa cea fără de sfârșit; prin cruce s-a sfințit carul ce era al diavolului, luându-se acum din stăpânirea lui; prin crucea ferestrei – cerceveaua – s-a sfințit casa, izgonindu-se diavolul dintrînsa; prin cruce se sfințește în fiecare zi omul, făcându-și semnul ei. Se zice că atunci când ești în orice primejdie, dacă-ți amintești în ce zi a săptămânii a fost în anul respectiv Ziua Crucii, scapi numaidecât. În această zi trebuie să se postească, să nu se muncească și tot creștinul merge la biserică, ducând colivă și poame de sufletul răposaților.

Pe alocuri postul Sfintei Cruci începe chiar cu o săptămână înainte de acestă zi. Prin Bucovina se pun, în această zi, curpeni de pepeni pe pomii care n-au rodit peste vară, ca să rodească în anul viitor. Poamele care se sfințesc în această zi la biserică se păstrează, în parte, până la „Alexă când vor fi arse în grădini, afumând pomii, ca să fie feriți de omizi peste vară. Dacă tună după Ziua Crucii, înseamnă că va fi toamnă lungă”. Prin Bucovina și Moldova, de Ziua Crucii, creștinii se duc la biserică și împodobesc Crucea cu tot felul de frunze și flori, pe care, după slujbă, o închină preotul în cele patru puncte cardinale și o dată spre mijloc, după care ia un mănunchi de frunze și flori și se duce în altar. Mirenii se străduiesc și ei să prindă cât de puține flori sau frunze, despre care se zice că sunt bune de leac puse în apa cu care te speli pe cap, se crede că nu-ți va mai cădea părul. Și plantele și buruienile culese în această zi, nesfințite, spun cei de la sate, sunt bune de leac. Toamna, după părerea mea este cel mai frumos anotimp, căldura este plăcută, ca o mângâiere, vegetația bogată, piețele sunt pline de legume și zarzavaturi chiar și copacii, cu o diversitate de culori: de la galbenul și ruginiul toamnei, care îți încântă privirea, mai apare uneori și câte un pâlc de frunze verzi, ca o amintire nostalgică a primăverii. Chiar și ploaia are farmecul ei! Totuși, sătenii numesc luna octombrie Brumărel, pentru că aceasta-i „luna în care începe să brumuiască”, într-o poezioară care circulă prin popor, se zice că el, Brumărel, „pe unde merge pârjolește/ și copacii verzi nu-i iubește”. Luna octombrie abundă în sărbători: de la Acoperământul Maicii Domnului sau Sfântul Procoavă (cum este denumit acoperământul sicriului), de la 1 octombrie, la Sfânta Paraschieva – care se mai numește și Sfânta Vineri din Iași – (14 octombrie) ale cărei moaște, se află în Biserica Trei Ierarhi, din Iași, și sunt scoase în fiecare an, în procesiune, în această zi, și împreună cu o altă sărbătoare a Sfintei Paraschiva, ce cade a doua zi de Sfântul Dumitru, la 27 octombrie, alcătuiesc Vinerele.

Dar eu, mă voi ocupa de această dată de Sfântul Dumitru. Calendarul creștin ortodox sărbătorește de Sfântul Dumitru doi sfinți: Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir (Sâmedru, în popor) pe 26 octombrie și Sfântul Cuvios Dimitrie Cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor (ale cărui moaște se află în Catedrala Patriarhală), în ziua de 27 octombrie. În sâmbăta de dinainte de Sâmedru se sărbătorește și una dintre cele mai mari sâmbete a morților sau a moșilor ce se mai numește și Moșii de toamnă sau Moșii cei mari, dar și Moșii de Sfântul Dumitru sau de Sâmedru. Prin Moldova se împarte grâu fiert cu unt, lapte sau brânză, colaci, însoțite de câte o lumânare aprinsă. Pe alocuri, această pomană este însoțită de cuvintele:

„Voi moși, strămoși
să-mi fiți tot voioși,
să-mi dați spor în casă,
Cu mult pe masă,
Cu mult ajutor
În câmpul cu flori”.

După cum consemnează Simion Florea Marian (Sărbătorile la români), în ajunul Sfântului Dumitru și în seara de Sfântul Dumitru, este datina aprinderii focurilor, cunoscute sub numele de Focul lui Sumedru sau Sâmedru. Prin Muscel, prin părțile muntoase, copiii și flăcăii suie pe munte și taie brazi pe care-i târăsc la vale, strângându-i într-un morman pe câmp. Câțiva flăcăi voinici aduc un brad cât o turlă de biserică pe care cu greu îl potrivesc într-o groapă, anume făcută. Acest brad este curățat de crăci, cât un stat de om, pe o parte. „Aici pun întâi strujele, apoi așchii subțiri și țăndări de lăturoi, ca să facă ceva jăratec, iar deasupra și printre ramuri grămădesc din răsputeri din cetina adusă. Și când clopotele de vecernie pornesc să sune, se aude: – Hei gata? Un copil aruncă o lumânărică aprinsă în strujele uscate. Puțin fum, și îndată limbi de foc aleargă în toate părțile”. Din când în când se strigă: „Hai la focul de Sumedru”. Femei bătrâne și neveste aleargă la petrecere cu covrigi, straițe cu nuci sau cu mere, pâine caldă sau colăcei anume făcuți, stropiți cu miere, și împart la toată lumea, dezlănțuindu-se petrecerea. La plecare, fiecare ia câte un tăciune și, în drum spre casă, îl aruncă în grădinile cu pomi, ca să obțină rod bogat în vara viitoare. Dar Sfântul Dumitru marchează și ziua soroacelor pentru slujbe și închirieri.

Întocmirea de noi învoieli este prilej de aldămașuri și veselie. Nu întotdeauna, uneori se petrec și lucruri mai puțin vesele, ca în zicala macedoromânilor: Liapiri Sumedru, adică: Sumedru e la poartă (și nu are cu ce-și plăti datoriile), după cum consemnează I.A.Zane în Proverbele lui. Sfântul Dimitrie Basarabov, fiul unui crescător de animale, a trăit pe vremea statului româno-bulgar, s-a călugărit și s-a retras într-o peșteră pe valea Lomului unde a trăit în sihăstrie. După moartea sa, gura peșterii a fost astupată de bolovani și nu a mai știut nimeni de el până când, se zice că l-a visat o fetiță care era grav bolnavă. Cuviosul i-a promis acesteia că o va vindeca, dar ea va trebui să aibă grijă ca moaștele lui să fie scoase din peștera inundată. Astfel au fost găsite moaștele lui de mult uitate.

Moaștele Sfântului au fost depuse întâi în biserica satului, iar în 1774, au fost aduse la București la catedrala Mitropolitană, unde se află și astăzi. Și, în fiecare an, fie vremea cât de rea, credincioșii stau la coadă, ca să se roage sfântului să îi ajute. Sfântul este iubit de popor și de aceea, pe seama lui circulă o mulțime de istorioare. Una dintre acestea, amintind de cucernicia lui, povestește cum fiind paznic la vite, a omorât, din greșeală, o pasăre, drept pedeapsă, a umblat desculț trei ani. Despre el circulă nenumărte istorioare și chiar basme, cum este acela asemănător cu Povestea porcului a lui Ion Creangă, în care tânăra soție, a flăcăului tansformat în porc, a trebuit să-l caute, nouă ani, încălțată cu opinci de fier, pentru că ascultase de sfatul maică-si și-i arsese, în timpul nopți, pielea de porc, ca să-i poată vedea chipul.

Beatrice Kiseleff