TRADIȚII ŞI OBICEIURI ÎN LUNA NOIEMBRIE

TRADIȚII ŞI OBICEIURI ÎN LUNA NOIEMBRIE

Luna noiembrie sau Brumar, cum i se mai zice în popor, este marcată de câteva sărbători creștine: Soborul Sfinților Ahangheli Mihail și Gavril și al tuturor cereștilor puteri (8 noiembrie); Sfântul Apostol Filip, unul din cei 12 apostoli (14 noiembrie), care corespunde cu lăsata secului pentru Postul Nașterii Domnului; Intrarea în biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie) și Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României.
Sărbătoarea Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril se mai numește prin Moldova și Bucovina Hranghel sau Hranghelul, prin Muntenia și Oltenia Sfântul Arhanghel sau, pur și simplu, Arhanghel, prin Transilvania, arareori, sărbătoarea mai este numită și Sân’ Mihai. Arhanghelul Mihail, după cum ne spune Elena Niculiță-Voronca, este „mai marele voivod al oștilor îngerești”. Sâmbăta dinaintea Hranghelului, numită și ea Hranghel sau Moșii de toamnă, mai cu seamă prin Moldova și Bucovina, este sâmbăta morților, când se face praznic pentru sufletul morților, și tot creștinul aprinde o lumânare la biserică să aibă „lumina de veci” pe cealaltă lume, cât și pentru cei ce mor fără să aibă la căpătâi o lumânare.

Prin Transilvania se face turta arieților (berbecilor despărțiți de oi) care acum se întorc printre oi, turta asta, făcută din făină de cucuruz sau de grâu, după ce este coaptă în cuptor, se aruncă între oi. Dacă turta cade cu fața în sus, înseamnă că oilor le va merge bine când vor făta, dacă va cădea cu fața în jos, nu le va fi bine. De această sărbătoare nu se lucrează nimic. Prin Bucovina se zice că „Sfântul Hranghel e bine să-l ții, că-i cu îngăduială”.
Arhanghelul Mihail este foarte îndrăgit de popor, despre el circulă numeroase povești și legende. Prin Bucovina se spune că este cel dintîi sfânt sfințit de Dumnezeu, care i-a stat de-a dreapta.
Iată câteva povești despre Sf.Mihail relatate de Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, și de Elena Niculiță- Voronca, Datinele și credințele poporului român:
Cică „la început era slugă la Diavol. Acolo, văzându-l Sfântul Petru l-a îmbiat să meargă la Dumnezeu.
– Cum pot să merg, i-a răspuns Sfântul Mihail, când sunt așa de păcătos?
– Haide, căci Dumnezeu te va ierta.
Într-o zi, Sfântul Mihail era cu diavolul la scăldat. Ca să scape din slujba Necuratului, Dumnezeu a făcut să înghețe apa, așa că Diavolul a rămas dedesubt.Atunci, Sfântul Mihail a început a se ridica spre cer, dar nu după multă vreme văzu că necuratul spărsese gheața și se apropia ca să-l prindă.
– Doamne, mă ajunge Diavolul, strigă Sfântul Mihail.
Iar Dumnezeu porunci lui Sfântu Ilie:
– Ilie, ia tunul și dă într-însul, în Diavol!
Sfântul Ilie a început să-l detune pe Necurat; iar după ce i-a tăiat și aripile, Sfântul Mihail a putut să ajungă nevătămat la cer ”.
Tot prin Bucovina se povestește că „Dintre toți îngerii și arhaghelii lui Dumnezeu, s-a răzvrătit într-un rând unul numit Lucifer. Acesta, nemaivoind să asculte de Ziditor, a căutat să se ridice mai presus de dânsul. Dumnezeu însă, ca să dea o pildă și celorlalți îngeri, l-a aruncat din înaltul cerului, jos, pe el și pe toți cei părtași cu el la răzvrătire. S-a întâmplat însă că în această cădere Lucifer a luat cu sine și stima, haina cea sfântă de arhanghel, care nu putea să rămână la dânsul. De aceea Dumnezeu l-a trimis pe Sfântul Mihail s-o aducă din nou în cer”.
Sfântul Mihail, prefăcându-se a-i fi prieten diavolului, odată, pe când se duseseră la scăldat și Lucifer se aruncase primul în apă, afundându-se, Arhanghelul i-a luat stima și s-a îndreptat spre cer, ajutat de Dumnezeu care a înghețat apa ca să nu poată ieși Lucifer. Dar acesta a făcut ce-a făcut, a spart gheața și a țâșnit după arhanghel. Cu toate că-și rupsese aripile, Lucifer reuși să-l prindă de picior pe Sfântul Mihail, dar nu rămase decât cu o bucățică de carne-n mână, prăvălindu-se înapoi. De atunci se zice că au oamenii scobitura din talpa piciorului.
Unii cred că Arhanghelul a fost atât de mânios atunci că i-au sărit scântei din ochi, acele scântei cică s-ar fi transformat în licurici. Alții cred că de atunci Arhanghelul tună alături de Sfântul Ilie după draci. Dar cea mai răspândită credință a poporului, legată de Arhanghelii Mihail și Gavril, este că, fiind cei mai mari între îngeri, ei îi păzesc pe oameni în tot timpul vieții lor, iar la sfârșitul vieții, „în ceasul cel de moarte”, tot ei le iau sufletele. O icoană pe hârtie, datând dinainte de 1747, care se află prin Oltenia și Țara Românească, înfățișa un om pe patul morții la căpătâiul căruia se află îngerul păzitor, Diavolul de-a stânga lui și Arhanghelul, în chip de Moarte, în dreapta.
Sărbătorirea Sfântului Apostol Filip (14 noiembrie, zi în care are loc și Lăsata secului de Crăciun), stă la baza unui ciclu numit Filipi, Pilipi, Cilipi sau Chilipi, în funcție de localitate. Sărbătoare cunoscută și păzită cu mare sfințenie, pretutindeni, de poporul român. După cum zice domnul Bianu, într-un studiu, aceștia „sunt niște zei ai casei, niște penați, în onoarea cărora numai femeile măritate sau rămase văduve (capul femeiesc al casei), țin sărbătoarea”, nemuncind absolut deloc, singura treabă admisă pentru femeie este să gătească în această zi. Filipii se crede că apără casa de rele, de primejdii, de foc, de lupi și îndeosebi de jigăniile care atacă vitele.
Femeile țin între un Filip și șase (între 11-16 sau 12-17 noiembrie), ba prin județul Prahova sunt sărbătoriți chiar 7 Filipi (trei în câșlegi și patru în postul Crăciunului). Când însurățeii își fac casă nouă, nevasta ține atât Filipii soacrei cât și pe cei ai mamei (mai ales după moartea acesteia și dacă nu a avut noră care să stea cu ea). Prin unele locuri se astupă gura sobei ca să lege gura lupului să nu mai mănânce vitele.
Strigoii, care se crede că umblă în această zi pe pământ, nu vor mai avea nicio putere asupra celor ce vor păzi zilele de Filipi cu nelucru. Nici șerpii nu se vor arăta acestora.
Prin județul Vâlcea se zice că gunoiul nu trebuie dat afară din casă, el se strânge la un anumit loc până ce trec zilele Filipilor, căci dacă s-ar scoate afară, lupii ar scociorî acest gunoi spre a afla un cărbune în el; se știe, zic ei, că lupii nu leagă și deci nu se pot prăsi până când nu mănâncă vreun cărbune din vatră în zilele de Filipi.
Femeile, care trebuie să scoată cloștele cu pui afară, pun câte o piatră prin cuptor și altele pe horn, ca să se împietrească gura uliului și să nu-i mănânce puii. Și câte și mai câte credințe superstițioase…
Bărbații pot lucra în aceste zile, numai că trebuie să aibă grijă să nu dea găuri cu burghiul, că atunci îi va fura lupul vitele. Macedoromânii au și ei o sărbătoare, în același timp cu Filipii (care pare a fi una și aceeași), care se numește Sfinții Surghiuniți.

În data de 21 noiembrie este cel din urmă dintre Filipi, Filip cel șchiop, care se serbează odată cu Ovideniile/ Ovidenie/Vovidenie, ziua în care s-a vedit lumea blagoslovită la Blagoveștenie. De aici credința că această zi se sărbătorește pentru ochii ce văd „pentru vederi”. De aceea, unii oameni sfințesc în această zi câte un fuior, cu ajutorul căruia, la nevoie, se șterg la ochi, după ce-l înmoaie în apă.
Unii cred că într-o zi de Ovidenii s-a născut Domnul Iisus Cristos și că de Crăciun se deschid cerurile și vorbesc animalele. Prin părțile Covurluiului se zice că dacă în această zi va fi senin, soare, atunci vara va fi secetoasă; de va fi nor și liniște, peste an vor fi boliști. Alții zic că „în seara de Ovidenii se norocește anul ce urmează: dacă pe cer vor fi stele, senin, frumos, anul va fi rău, iar dacă va fi ninsoare, nu ger sec sau promoroacă, anul va fi bun”.
Dar Ziua de Ovidenii este așteptată de gospodine mai cu semă ca să-și poată da de pomană lumina de veci, lumânarea care nu se va stinge niciodată pe lumea cealaltă. Deci, se împart lumânări aprinse, de preferință albe, însoțite de colăcei și, uneori, și câte ceva de-ale gurii sau de îmbrăcat.
După cum am mai spus, 14 noiembrie este lăsata secului de Crăciun. Cei de prin Bucovina cred că postul acesta a fost poruncit de Maica Domnului bătrânului Crăciun pentru că a tăiat mâinile femeii sale pentru că o moșise la Nașterea Domnului. Este o sărbătoare în care se petrece, împreună cu familia și rudele, mâncând, bând și veselindu-se. Prin Oltenia este obiceiul ca, după masă, toate vasele să fie puse cu gura în jos, ca, să fie feriți de orice pagubă cei din casă. Prin Transilvania, resturile de la masă și oasele se adună într-o față de masă și se aruncă a doua zi de dimineață, spre răsărit, însoțite de următoarele cuvinte: „Paserile cerului! Eu vă dau vouă hrană din masa mea, cu care să fiți îndestulate și de la holdele mele oprite!”. O altă credință a fetelor de prin Bucovina este că în seara de Ajun vine ursitorul și trebuie să aibă ce mânca, așa că, în Ajunul Crăciunului, fac o fiertură de crupe fără sare, pe care le vor pune pe masă.
În ziua de 25 noiembrie, Mucenica Ecaterina se ține, mai ales de femei, prin Muscel, prin nelucru, sub numele de Sfânta Ecaterina, Caterina sau Catalina, iar prin județul Neamț sub cel de Catrina. Prin Bucovina se crede că această sfântă a fost nebună; de aceea se postește, ca să apere pe cei ai casei de boli și „nebuneală”.

În ziua de 30 noiembrie este sărbătorit Sfântul Andrei, în noaptea spre ziua respectivă se crede că umblă strigoii, care fură coasele și limbile de meliță de prin curțile oamenilor și se duc cu ele ca să se bată la hotare. De aceea, mai ales femeile, au grijă ca în această noapte să nu rămână astfel de unelte pe afară. Lumea se teme de strigoii-duhuri sau de duhurile rele. Se zice că dacă strigoiul nu găsește un loc pe unde să pătrundă în casă, atunci caută să cheme afară pe cei dinăuntru. Dacă omul răspunde, se zice că-l muțește, dacă tace încearcă alte chipuiri de a-l înșela, folosindu-se de lucrurile din casă, de aceea, în această noapte, toate trebuie să fie întoarse cu susul în jos… Aceste credințe sunt redate în povestirile care circulă în popor.
În seara spre Sfântul Andrei, fetele și văduvele își fac „pe ursită” ca să-și cunoască ursitul sau soarta ce le așteaptă. Tot în această noapte se fac și farmece. Prin unele locuri, în seara aceasta se adună flăcăi și fete într-o casă. Ei pun pe o masă mai multe căpățâni de usturoi, împrejmuite cu lumânări, de la Paști, aprinse, apoi aduc bucate pe masă și se ospătează și se veselesc până în zori, când se despart. Fetele își împart usturoiul cu care se duc a doua zi la biserică să-l sfințească. Astfel sfințit, acest usturoi este pus pe policioară, la icoane, și e bun de făcut „de dragoste”.
Prin unele părți din Oltenia era obiceiul ca, de Sfântul Andrei, copiii să meargă prin livezi și să taie vergele (crenguțe) de pomi fructiferi, pe care le puneau în apă și le țineau până de Sfântul Vasile, când, înmugurite, le foloseau ca sorcove cu care-și sorcoveau părinții și cunoscuții.

BEATRICE KISELEFF