TUDOR VIANU 27 decembrie 1897, Giurgiu – 21 mai 1964, București

În cuvântul omagial al academicianului Alexandru Philippide, publicat în volumul „Despre stil și artă literară” al lui Tudor Vianu, îngrijit de Marin Bucur, în 1965, citim: „Tudor Vianu a întrunit, într-un chip puțin obișnuit, calitățile unui om de știință și pe acelea ale unui poet. În aceste însușiri atât de deosebite nu numai că s-au împăcat foarte bine, dar chiar s-au îmbinat, alcătuind o armonioasă individualitate, deschisă deopotrivă către cercetarea științifică și către creația poetică. Toate aceste calități eminente și-au găsit expresia într-o operă vastă și variată care se întinde în mai multe direcții. (…) Sensibilitatea lui vibrantă, ascunsă deseori sub o aparență de calm și seninătate, își găsea o expresie întotdeauna nouă și adâncă. Punea suflet nu numai în versurile sale clasic concepute, sculptural cizelate, dar și în studiile sale cele mai savante, consacrate celor mai felurite teme de istorie și critică literară. Erudiția lui vastă, informația sigură, cunoștințele sale variate și bine organizate se înveșmântau întrun stil admirabil ca precizie, echilibru și limpezime adâncă”.

Tudor Vianu este cunoscut în cultura română drept estetician, critic și istoric literar, poet și eseist, filosof și traducător, fondator al școlii de stilistică a Facultății de Litere din București și inițiator al catedrei de literatură universală.

S-a născut la 27 decembrie 1897, în orașul Giurgiu, ca fiu al doctorului Alexandru Vianu, născut Weinberg, și al Floricăi. Face școala primară și câteva clase gimnaziale în orașul natal. Din 1912, urmează Liceul „Gheorghe Lazăr” din București. În 1915 devine student la Facultatea de Filosofie și Drept din capitală. Participă la cenaclul „Literatorul” al lui Alexandru Macedonski și devine redactor al revistei, unde îl cunoaște bine pe poetul „Nopților”, fapt ce-i determină inițiativa editării operei poetului, între 1939 și 1946. Tudor Vianu a avut cel mai important rol în valorificarea lui Alexandru Macedonski, destul de ignorat până la acea dată mai ales din cauza adversității poetului față de Mihai Eminescu. În 1916, debutase în revista „Flacăra” cu un articol de critică literară. Mai colaborează, după aceea, la “Sburătorul” lui Eugen Lovinescu și la „Viața românească”, unde se bucură de prețuirea lui Garabet Ibrăileanu pentru care va nutri o mare stimă. Participă ca artilerist în Primul Război Mondial. În 1919 își ia licența în drept, iar un an mai târziu, pe cea în filosofie. Își continuă studiile la Wurtenberg și Tubingen, în Germania. Ritmul de lucru al lui Tudor Vianu este alert. În 1923, obține titlul de doctor în filosofie al Universității din Tubingen. În 1924 revine în țară și devine suplinitor la Universitatea București. În anul următor publică două volume: „Dualismul artei” și „Fragmente moderne”. În 1927 devine docent în estetică și-i apare în formă litografiată cursul de „estetică generală”. În 1928, apare în limba germană volumul de debut și totodată primul său studiu de estetică, valorificare a tezei sale de doctorat susținută la Facultatea de Filosofie Eberhard Karl a Universității din Tubingen. Problema valorizării în poetica lui Schiller. În 1930 devine conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București și publică studiul „Poezia lui Eminescu”. Se căsătorește cu Elena Irimescu, cunoscătoare în istoria literaturii, traducătoare și pictoriță. Era fiica lui Ștefan Irimescu, medic, întemeietorul ftiziologiei din România. În 1931 îi apare volumul „Arta și frumosul”. În 1932 publică volumul „Arta actorului” la Editura revistei „Vremea”. În 1933 publică în volum un mic studiu care va deveni unul de referință în bibliografia studiilor despre Hegel, intitulat „Influența lui Hegel în cultura română”. În 1934 se naște fiul său, Ion Vianu, viitor medic psihiatru și scriitor. Apare primul volum din „Estetica” în care sunt incluse capitolele „Problemele preliminare ale esteticii”, „Valoarea estetică” și „Atitudinea estetică și opera de artă”. Mai apare „Istoria esteticii de la Kant până astăzi”. În 1936, editează al doilea volum din „Estetica” („Structura și creația artistică” și „Receptarea operei de artă”). În 1937 alcătuiește antologia „Filosofie și poezie” – articole de estetică apărute până atunci. În 1940 se naște fiica sa Maria (prin căsătorie Alexandrescu) Vianu, viitor istoric de artă și arheolog. 1941 este anul apariției cărții de referință „Arta prozatorilor români”. În 1942, publică la Editura Cugetarea volumul „Introducere în teoria valorilor”, întemeiată pe observația conștiinței. În 1945 publică împreună cu Șerban Cioculescu și Vladimir Streinu „Istoria literaturii române moderne”. În același an este numit director al Teatrului Național și-i apare volumul „Filosofia culturii”. În 1946 și 1947 este ambasador al României la Belgrad. A reprezentat, cu strălucire, cultura românească peste hotare, faima sa dobândind dimensiuni europene. Eugen Ionescu l-a prețuit mult. În 1965, acesta scria despre el: „Luciditatea, forța sa intelectuală mă uimeau. (…) Când Tudor Vianu a venit la Paris, în 1937, la un congres internațional de filosofie, a făcut o impresie extraordinară. Cunoștea pe Kant mai bine decât cel mai de seamă kantian de pe vremea aceea (Victor Basch); pe Thomas din Aquino mai bine decât thomiștii”. În 1947 este scos de la catedra de „Estetică” și preia cursul de „Istorie a literaturii universale”. În 1952 devine simplu cercetător la „Institutul de lingvistică”, lucrând la „Dicționarul limbii române moderne” și la „Dicționarul limbii poetice a lui Mihai Eminescu”. În 1955 devine membru al Academiei Române. Se dedică unor micro-monografii despre Cervantes, Shakespeare, Luis de Comoes, Voltaire, Goethe, Dostoievski, Stendhal, Odobescu. Toate aceste studii vor fi cuprinse în volumul „Studii de literatură română și comparată”. În 1956 publică „Literatura universală și literatura națională”. În 1958 este ales secretar general al Comisiei Naționale pentru UNESCO și director general al Bibliotecii Academiei. În 1960 apare volumul „Studii de literatură universală și comparată”. Între 1961 și 1963 îi apar volumele „Jurnal”, un pseudo-jurnal conținând texte cu caracter publicistic și „Idei trăite”

După câte se observă, munca savantului este istovitoare. În fiecare an editează volume masive, în principal, de estetică, de literatură română și comparată sau de literatură universală și comparată, dar și alte scrieri însumând peste 40 de volume pe teme de estetică, literatură română și universală, stilistică, istoria culturii, istoria artei, poezie, memorialistică, traduceri etc. A fost unul din cei mai prestigioși profesori pe care i-a dat învățământul românesc universitar, comparabil cu marii săi înaintași și contemporani Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, George Călinescu. Suprasolicitarea nervoasă și fizică a dus la stingerea lui din viață pe 21 mai 1964, la București, în urma unui infarct miocardic. Cultura română a avut de suferit. În anul următor a murit și George Călinescu, un alt colos al culturii române. Amândoi erau profesori la Universitatea din București.

La baza sistemului estetic al lui Tudor Vianu stă noțiunea de valoare care determină noțiunea de operă, aceasta din urmă în înțelesul de produs al transformării naturii sub acțiunea umană. Estetica lui se preocupă numai de frumosul artistic, nu de cel natural. Valoarea distinge, în același timp, produsele intelectului de cele naturale. Pentru Tudor Vianu, arta este forma desăvârșită a muncii umane. Fidel idealului clasicismului, esteticianul acordă atenție factorilor conștienți și raționali în ponderea artei. Arta include, în același timp, valori estetice precum și valori ținând de alte domenii ale culturii, în primul rând cele de ordin psihologic și etic. Neokantian, discipol al lui Karl Groos, iar din cultura română al lui Titu Maiorescu, folosind, în același timp, sugestii bogate din Hegel, Schopenhauer, Nietzsche, Lange, Geiger, Croce, Tudor Vianu realizează, prin „Estetica” sa, prima încercare de sinteză românească din istoria acestei discipline, și una dintre cele mai merituoase încercări din istoria esteticii europene interbelice. Preocuparea sa consecventă pentru stilistică, pentru forma operelor artistice se înscrie în estetica perfecțiunii pe care a cultivat-o neîncetat, de la catedră și prin scris.

Cea mai elocventă ilustrare a acestui domeniu o constituie „Arta prozatorilor români” în care, pornind de la Karl Vossler, construiește o istorie a prozei românești, văzută dintr-un unghi stilistic. Această carte este desigur capodopera lui Tudor Vianu. Contribuția sa la definirea originalității marilor prozatori români este fundamentală. Valorificând imensul material folosit în caracterizarea și definirea marilor scriitori români, Tudor Vianu a întreprins sinteze remarcabile privitoare la originalitatea literaturii române, la mesajul și timbrul ei propriu în lume, asupra valorilor ei universale. Iată câteva exemple de punere în valoare a artei unora dintre prozatorii noștri parcurși cu plăcere de către cititori: „Ionel Teodoreanu narează rareori. El preferă să pună în scenă, reproducând lungi dialoguri și notând din când în când, cu pătrundere, nuanțele replicilor, intonațiile și subînțelesurile. (…) Lui Teodoreanu îi repugnă racourci-urile și intermediile povestirii și ale reflecției, încât romanul său se descompune într-o suită de scenete. Se poate spune că Teodoreanu compune romanele sal

e cu mijloacele mai vechi ale autorilor de schițe…” (Arta prozatorilor români, vol. ll, p. 240/ ediția 1966) sau: „O singură coardă a instrumentului comic lipsește ironiștilor și humoriștilor mai noi: sarcasmul, satira amarnică. Râsul lui Heliade și Hasdeu n-a avut urmași. Humorul senin al lui Hogaș, acela duios al lui Bassarabescu, maliția lui Pătrășcanu, mizantropia lui Cazaban, ironia sceptică a lui Brăescu sunt reacțiunile unor naturi lucide, râzând în numele bunului simț și al măsurii umane. (…) Metoda lui Al. O. Teodoreanu este aceea a pastișei istorice, puse în serviciul unei veselii robuste, peste care nu trece niciodată umbra și scăderea de temperatură a vreunei melancolii personale. (…) satira unui Voltaire sau Swift nu are nimic corespunzător în operele autorilor amintiți aici. Din implicațiile operei acest ora nu se desface niciodată ceva care ar putea echivala cu modelul unei alte lumi. Această caracteristică a artei comice mai noi a scriitorilor noștri alcătuiește poate limita, dar și farmecul ei mai degrabă senin”.

Scriitorul Geo Șerban aprecia că „Tudor Vianu înconjura cu afecțiune persoana scriitorului și opera asupra căreia se apleca plin de răspundere și de dorința , nu de a străluci el prin ea, ci de a-i lărgi cercul admiratorilor devotați prin înțelegere”.

În evocarea de față, din cauza spațiului limitat, apreciem sumar valoarea scriitorului multiplu, Tudor Vianu. Despre marele savant au scris numeroși confrați, manifestând un desăvârșit respect, așa după cum, la apariția lucrării „Idealul clasic al omului”, George Călinescu mărturisea: „… citind pe domnul Vianu mă simt cucerit pe durata lecturii cu atâta intensitate, încât, dacă mai în urmă mă eliberez de sub seducția domniei sale, nu pot să nu recunosc că mă aflu în fața unui gânditor profund și a unui scriitor înlănțuitor, nu prin culoare, ci prin clătinarea înceată, grea, a frazei austere”. (Adevărul literar, 31 martie, 1935)

Nu putem să nu amintim de volumul „Scriitori români din secolul XX”, în care Mihai Dascal realizează în 1979 o antologie selectând texte ce stabilesc identitatea interpretului de literatură Tudor Vianu. (…) Sunt cronici, studii și eseuri ample, monografice, în care criticul se arată preocupat de coordonatele spirituale ale unui moment literar. (…) Sunt decantate din materia diversificată a operei lui Vianu câteva mari capitole de istorie literară care prin consistența lor subliniază prevalențele gustului său critic, premoniția și mobilitatea diagnosticianului.

Scriitorul însuși dezvăluie în scurta prefață la volumul „Studii de literatură română” (Ed. Didactică și pedagogică/ 1965) că „…am anexat volumului de față generalități de istorie literară, studii de metodă și clarificări conceptuale, ca și vederi sintetice asupra literaturii române sau unor aspecte largi ale ei, în care am însumat observații și îndemnuri culese dintr-o experiență destul de lungă”. Iată câteva sinteze: „Originalitatea contribuției culturale a românilor”, „Influența lui Hegel în cultura română”, „Ștefan cel Mare în literatură”, „Poeții Unirii Principatelor” etc.

Talentul de povestitor s-a văzut la Tudor Vianu mai ales în „Jurnal”, fie și din acea mărturisire intitulată „Fereastra luminată”: „Somnul stăpânea orașul. Dar într-una din casele pe care le zăream, o fereastră nu se stingea niciodată. (…) Pe cine veghea neostenita lumină fără somn? Dincolo de cadrul sărac al ferestrei, razele ei cădeau deasupra capului unui lucrător de noapte, al unui cercetător, al unui desfrânat, al unui bolnav? Luni de-a rândul gândul meu și-a trimis întrebarea lui neliniștită către dreptunghiul solitar de lumină și, ca un uriaș fluture al nopții, rătăcea în jurul lui cu uimire, cu speranță, cu teamă, cu milă. Semnalul ferestrei luminate cuprindea un mesaj de luptă sau de pace, de bucurie sau de întristare? (…) Dar n-am aprins oare și eu o astfel de lumină a nopții pentru visătorii caselor din preajmă, pentru rătăcitorii străzilor adormite? Ani de-a rândul, lampa mea s-a stins scursă de puteri, suptă de strălucirea mai mare a zilei. (…) Fereastra mea luminată vrea să vorbească pentru toți câți s-au întrebat ce s-a putut ascunde dincolo de tainele ei”.

Da, fereastra lui Tudor Vianu s-a deschis pentru tot ce a destăinuit în „Jurnal”, pentru tot ce a scris și a lăsat să fie cunoscut oricărui cititor căruia îi place frumosul și cultura. Tudor Vianu rămâne un exemplu de savant umanist, precum și un mare artist.

Prof. CLEOPATRA LUCA