Ucraina și pericolul colosului din est

România s-a aflat dintotdeauna pe culoarul de proiecție a puterii marilor imperii, fie situate la estul granițelor noastre, sau la sud-est sau chiar în vest. Acest traseu care traversează țara noastră de la Marea Neagră, spre poalele Carpaților și, apoi spre Câmpia Nord-Europeană a generat de-a lungul istoriei României cele mai devastatoare invazii, confruntări militare și cele mai complexe politici de alianțe. În prezent, în jurul României există patru focare de instabilitate regională care pot fi analizate pe diferite paliere: cel mai important și mai periculos este cel situat în regiunea de est a Ucrainei la granița cu Rusia, Crimeea și Marea Neagră, cel de-al doilea este conflictul din regiunea Nagorno-Karabah, care este departe de a se fi finalizat, cel de-al treilea este Marea Egee, unde Turcia și Grecia își dispută pretențiile teritoriale, iar cel de-al patrulea este conflictul latent, „încă fumegând”, din Balcanii de Vest. Numitorul comun al acestor patru zone fierbinți este strategia Rusiei de a-și reface zonele tampon sau cele de siguranță, care erau folosite strategic pentru uzura și întârzierea unor eventuale forțe care ar dori invadarea teritoriului propriu.Dacă este să privim în istoria veacului trecut, Uniunea Sovietică a controlat Eurasia; de la Germania centrală la Pacific şi până în sudul îndepărtat, în Caucaz şi Afghanistan.

După destrămarea acesteia, frontiera vestică s-a deplasat înspre est cu aproximativ 1.610 km, de la graniţa Germaniei de Vest până la graniţa rusă cu Belarus. De la Hindu Kush, graniţele s-au mutat înspre nord cu 1.600 km, spre graniţa rusă cu Kazahstan. Rusia a fost împinsă de la graniţa cu Turcia spre nord, înspre Caucazul de nord, unde mai duce şi până-n ziua de azi război cu rebelii ceceni pentru a-şi păstra influenţa în regiune. Puterea rusească se află în prezent mai la est ca niciodată. Practic Rusia și-a pierdut întreaga sa zonă de siguranță, iar în apropierea granițelor sale se află cei mai mari inamici ai săi, statele membre NATO şi, implicit, SUA.Belarusul şi Ucraina sunt țările care sunt considerate de Kremlin cele mai potrivite teritorii care pot constitui o zonă tampon în vecinătatea apropiată a graniței vestice a Rusiei. Belarus este sub un control strict politic și militar, având staționate trupe rusești pe teritoriul lui. Însă, în Ucraina populația cu convingeri occidentale și-a dorit o apropiere tot mai mare faţă de Occident, precum şi dezvoltarea relaţiilor cu statele din vestul său. Chiar din momentul în care această populație ucraineană a demonstrat în Kiev și a luptat cu forțele de ordine pentru urmarea unui parcurs pro-european, președintele rus Vladimir Putin a luat decizia de ocupare în 2014 a Peninsulei Crimeea.

Acesta a fost primul pas care a dus la destabilizarea regională cu implicații majore la adresa securițății României.Expansiunea Vestului a creat mari dificultăți pentru strategii de la Moscova, care adoptă măsuri din ce în ce mai complexe. Pe scurt, îl putem cita pe directorul adjunct al Institutului de studii Orientale din Moscova Aleksandr Skakov: „nu există nicio hartă sovietică care va permite definirea granițelor”. Pornind de la această afirmație, crizele simultane din Belarus, Nagorno-Karabah şi Kirghizstan, controlate de Rusia, scot în evidenţă hotărârea Kremlinului de a nu ceda nimic din autoritatea sa asupra statelor care reprezintă zona rusă de influenţă. După ocuparea Crimeii, Rusia a dovedit mai mult tact în abordarea relaţiilor cu vecinii şi nu mai acţionează întotdeauna în forţă. Profitând de conflictele lor interne, Rusia conduce un proces de manipulare a deciziei, astfel încât liderii, pentru a-şi păstra poziţia, solicită chiar ei sprijinul Moscovei. În felul acesta, Rusia nu mai apare în postura de invadator, ci de pacificator. În realitate, obţine ceea ce şi-a dorit indiferent de reacția comunității internaționale. În Crimeea, de exemplu, şi-a asigurat supremaţia navală la Marea Neagră, fără să-și sacrifice niciun militar.

După securizarea prezenței sale militare în Crimeea, Rusia a sprijinit lupta separatiștilor de etnie rusă din regiunile ucrainiene Donbas şi Doneţk.Începând cu sfârşitul lunii martie 2021, parcă respectând scenarii deja derulate în trecut – invadarea Georgiei din august 2008 sau anexarea Peninsulei Crimeea – Rusia a dislocat la graniţa cu Ucraina un număr impresionant de forţe militare care, conform declaraţiilor liderilor ruşi, ar fi desfăşurat exerciţii bazate pe un scenariu fictiv, având ca temă „răspunsul Rusiei la o presupusă agresiune din partea NATO”. Urmărind dispunerea trupelor se putea aprecia, conform „experienței” georgiene, că grupările militare ruse erau capabile să desfășoare o intervenţie militară împotriva Ucrainei într-un interval de timp foarte scurt. Rusia a dislocat, conform unor estimări, 40.000 de luptători în Crimeea şi alţi 40.000 de-a lungul graniţei Rusiei cu Ucraina, precum și tehnica aferentă din toate categoriile (tancuri, transportoare blindate, piese de artilerie și sisteme de rachete terestre, echipamente moderne de supravegere și culegere de date, etc.). Complementar acestor manevre terestre Rusia a dislocat nave de război în Marea Neagră într-un număr considerabil și a executat nenumărate misiuni cu avioane de luptă. Aceste acţiuni militare desfășurate la granița cu Ucraina au avut rolul de a testa reacția Ucrainei, dar și a comunității internaționale (SUA şi statele NATO şi-au declarat deplinul sprijin faţă de Ucraina). Această strategie a pașilor mici, determină raționamentele analiștilor politici și militari să concluzioneze că momentul atingerii scopului final al Rusiei, de securizarea a unei zone tampon, este destul de apropiat.

Mai putem să observăm că Rusia mai urmărește un obiectiv: punerea presiunii militare asupra Ucrainei ar putea servi conducerii rusești cea mai practică modalitate de reafirmare și revendicare a rolului central al Moscovei în relațiile internaționale. Kremlinul presupune că, în fața unui risc de conflict violent, Occidentul dezbinat ar putea deveni mai receptiv la nemulțumirile și cererile rusești și ar opta pentru un compromis. Însă, această stratagemă de manipulare a crizei, nu a funcționat de această dată. Președintele ucrainean Volodymyr Zelensky, a adoptat o poziție fermă ca răspuns, vizitând tranșeele din zona de conflict Donbas, însoțit de diplomați occidentali, și obținând deplinul sprijin al NATO. România a subscris acestei decizii a alianței, executivul de la București aprobând un proiect de lege pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Cabinetul de Miniștri al Ucrainei privind cooperarea în domeniul tehnico-militar. Acesta a fost semnat în septembrie anul trecut la București de miniștrii Apărării ai celor două state și prevede cooperarea dintre părți în domeniile achiziției, producției, furnizării, reparării și modernizării de armament și tehnică militară. Guvernul României a explicat în expunerea motivelor pentru emiterea actului normativ că „dimensiunea de apărare are relevanță în contextul mai amplu al situației din regiune, având în vedere interesul României de a susține parcursul și integrarea euro-atlantică a Ucrainei, prin dezvoltarea unui parteneriat funcțional prin identificarea domeniilor de cooperare de interes pentru ambele părți”. Astfel, România, aflată în vecinătatea zonei fierbinți a Mării Negre, își menține poziția din cadrul alianțelor din care face parte (NATO și UE) și își dorește o Ucraină puternică și stabilă. Chiar dacă, deocamdată, nu este foarte vocală despre zona aceasta cu potențial ridicat de conflict armat din Marea Neagră, Bucureștiul are tot interesul să susțină Kievul, declarativ și practic, pentru că știe înaintea tuturor că nu va fi un casus belli, ci că acțiunile din regiune sunt doar o încercare a Rusiei de a provoca și testa reacțiile NATO.Dacă situația este privită din altă perspectivă, Ucraina rămâne problema esențială în dezvoltarea proiectului de strategie al lui Biden pentru stabilizarea relațiilor cu Rusia, deoarece pentru regimul lui Putin, perspectiva reformelor de succes care să conducă la o occidentalizare constantă a Ucrainei rămâne inacceptabilă pentru Kremlin.

Presiunea militară brută a Rusiei asupra Ucrainei s-a diminuat de la începutul lunii mai, însă pregătirile pentru reluarea ei cât de curând posibil continuă, iar tensiunile navale din Marea Neagră rămân periculos de mari. Vizita secretarului de stat american Antony Blinken la Kiev, în 6 mai, trebuia să-i asigure pe ucraineni de sprijinul ferm al Washingtonului și să descurajeze Rusia de a mai recurge la provocări suplimentare, însă Moscova a perceput-o ca o demonstrație a NATO că are intenții ostile.Dacă ar fi să dăm glas rațiunii politice convenționale, am putea spune că Rusia va beneficia de relații mai stabile cu SUA și Europa, care teoretic ar trebui să atenueze temerile persistente ale Rusiei cu privire la o invazie NATO, în condițiile în care chiar Putin însuși recunoaște că țara sa nu mai este cea care a fost și se situează după China și UE. Această rațiune, însă, nu se aplică regimului lui Putin, și nu numai pentru că acesta trebuie să exagereze amenințările externe pentru a justifica represiunile sale interne și a explica eșecurile economice.

În concluzie, orice încercare a Ucrainei de a se orienta către aderarea la NATO va trebui descurajată și dejucată de Moscova. Realizarea acestui deziderat al Ucrainei este extrem de complex din ambele direcții de analizare: pe de-o parte din perspectiva NATO, dacă își permite să integreze o țară cu atât de multe probleme de securitate și ce poate obține prin această decizie, și pe de alta, din perspectiva Kievului care încă este indecisă asupra asumării riscului de a încălca „linia roșie” trasată încă din 1989 la Malta, determinând Moscova să aibă o reacție violentă pe măsură.În contextul actual, un război, chiar și de scurtă durată, nu ar fi benefic niciunei părți. Însă, dacă luăm în calcul că în toamna anului 2021, în Rusia vor avea loc alegeri locale, atunci, Putin va avea nevoie de o susţinere în masă şi, pentru aceasta, trebuie să le ofere argumente celor care îl susţin şi să-i atragă pe cei nedecişi. Acesta ar fi cel mai bun prilej ca Rusia să se impună în plan internațional ca o mare putere printr-o realizare similară anexării Crimeei. Un război scurt, încheiat cu o victorie rapidă şi anexarea de teritorii, ar constitui, cu adevărat, în ochii Kremlinului un argument pentru atingerea obiectivelor electorale urmărite.Cel mai probabil scenariu pentru viitorul apropiat, este ca Rusia să continue menținerea unui număr mare de trupe la granița cu Ucraina și de nave de luptă în Marea Neagră – deși președintele rus Putin a ordonat, pe 21 aprilie, retragerea forţelor dislocate –, pentru a pune presiune în continuare pe Kiev.

În cazul în care Moscova va decide să treacă la invazie poate fi inițiată o provocare sau se poate găsi un pretext pentru declanşarea unui conflict regional. Dacă o asemenea provocare va duce la declanşarea unui conflict, acesta se va limita doar pe teritoriul Donbasului şi al Doneţkului, posibil cu o extindere către zona Mariupol, pentru a asigura linii de comunicare cu Crimeea. Noul teritoriu va fi anexat la Rusia, surprinzând comunitatea internațională și creând o regiune cu un conflict înghețat, implicit o zonă de siguranță, unde trupele rusești vor staționa pe termen lung, fără a oferi NATO un spațiu temporal adecvat pentru a reacționa.

Col. (r) Antonio Marinescu