UN DECEMBRIE „ÎNGHEȚAT“

UN DECEMBRIE „ÎNGHEȚAT“

Iată, vin colindătorii şi cu ei încep ritualurile de iarnă, foarte puţin diferite pe întinderile geografice ale României, în care se celebrează sărbătorile specifice sfârşitului de an. Cel sfârşit ducă-se pe pustiu iar cel nou să vină în ograda noastră spre a ne aduce pace, sănătate, belşug şi îndestulare, spune fiecare în gândul său.
În mare, cam acestea ar fi limitele noastre cognoscibile ale prezentului, că despre cei trecuţi, îi vom „împăca” cu pomeni, felurite bucate şi ritualuri şi chiar cu cântece (din zongoră şi bătută în bătătură) spre slava celor care ne-au crescut, educat şi ne-au lăsat străvechile lor datini.
Că în fiecare an, de ceva timp încoace, „meteorologii lui peşte”, că sunt vestici, transoceanici ori estici, ne sperie, ne „previzionează” (auzi soro!) că vom avea cea mai crâncenă iarnă din ultima sută de ani. Ei ne previzionează, dar forţa locală ridică neputincioasă din umeri că agentul termic are ceva probleme şi nu se va preumbla prin caloriferele noastre, indiferent de cât vom plăti. Noi plătim iar ei, producătorii de confort termic, „înghit” banii şi ne oferă frig în apartamente. Asta n-ar fi nimic dacă pe un plan mai general naţia română n-ar fi atacată şi pe palierele ei de existenţă. Bunăoară, Hans Klemm, proaspătul ambasador american, proptit la noi după sforţări uriaşe ale Congresului American, vizitează fieful maghiarimii de la noi din ţară fiind întâmpinat cu steagul secuiesc. În sine, acest lucru nu ar putea deranja pe nimeni dacă pe lângă ţinutul secuiesc ar vizita şi ţinutul Amlaşului ori ţara Făgăraşului, iar acolo aş avea eu un steag al strămoşilor mei, zona moţilor (de fapt a dacilor liberi), zona Obcinelor, ţinutul Zarandului, zonele cetelor de feciori etc fiind tot atâtea puncte de reper de pe această ţară plină de enigme, tradiţii ancestrale, bunătate a semenilor noştri de a-i primi în casele lor chiar şi pe vrăjmaşi.
Dar după „pozarea” cu steagul secuiesc – de fapt, o infantilă îmbăţoşare locală – domnia sa spune că a fost „confuz”. Dacă ar fi făcut acest confuz gest în Catalunia, Tirol, poate chiar în oraşul Gyula din Ungaria, pe vremuri populat majoritar de români, cu steagurile aferente, cât de confuz ar mai fi fost? A vrut să fie „politicos”, dar s-a comportat precum un „iepure” cu o „vulpe bătrână”.
Ceva elite de la noi s-au inflamat. Ilie Năstase, celebrul tenismen, acum general al armatei române, cere rechemarea ambasadorului în cauză. Nu înţelege cum acest ambasador calcă în străchini (expresia exactă – greşeşte mai tot timpul) nu o dată, ci de mai multe ori.

În America, fostul senator Tom Lanţoş (originar maghiar) i-a „faultat” mai tot timpul atât pe Năstase cât şi pe Ţiriac. Se spune că a fost o erorare a unui om politic prins într-o capcană pe care nu a cunoscut-o. Ia să facem un exerciţiu de imagine. Dacă la ţarul Putin ar face o vizită protocolară, cu fireştile ei angajamente, preşedintele nostru, fratele siamez al doamnei Merkel, cam cum ar reacţiona Washingtonul? Şi ca un bonus, aşa, un contrăcţel cât se poate de serios, a se înţelege fără şpagă, nu de tip Bechtel, de vreun miliard de dolari (pentru început) spre a achiziţiona tehnică militară în regim de offset. Şi nu după modelul rablelor de F16 la mâna a treia, băgate pe gâtul armatei române, de fapt nişte MIG-uri americane, viitoare cavouri zburătoare. În acest context, probabil vor fi urgent schimbaţi aceşti ambasadori americani plantaţi în România/Moldova, care nu au avut niciun fel de cunoştinţe zonale sau dimpotrivă, că au anumite ţinte de viitor pe care deocamdată nu le decelăm.
Faţă de actualele acţiuni ale ambasadorilor americani (proaspeţi) din România şi Moldova, care par a avea o acţiune concertată asupra acestei regiuni, reacţia noastră, ca al şaptelea stat al Europei, ar trebui să fie tranşantă. La dimensiunea economică pe care o avem, am basculat deja spre Rusia, iar diplomaţia americană vine să ne împingă spre acest colos care ne-a dominat istoria.
De ce ambasadorul american de la Kiev nu face o vizită în ţinuturile româneşti aflate la sudul Ucrainei, recoagulând ţinutul Herţa şi gurile Dunării ale lui Ştefan cel Mare şi Sfânt? Are curajul? Unchiul Sam se pare că ne predă încă o dată Marelui Ţar.
În contextul câştigării alegerilor prezidenţiale din America de către Donald Trump, electoratul consfinţind de fapt o uriaşă dorinţă de schimbare, în prezent nu avem niciun fel de „ancoră” privitoare la viitorul ţării noastre. Putem doar presupune că acest preşedinte ales, fost și actual mare magnat şi perfect mânuitor al negocierilor economice, nu ne va abandona pe tipsia oportunismului zonal.
Noi suntem pasivi, dar alţii reacţionează. În Franţa, Arcelor Mittal încearcă să închidă o unitate de producţie de „metal”; intervine în mod direct Franҫois Hollande, preşedintele Franţei. Are loc un întreg război mediatic pe o uzină de producţie de aproape cinci ori mai mică decât cea deţinută de acelaşi patron de data aceasta în România. Un fost ministru, decedat acum, când i-a vândut acelaşi tip de locaţie din România aceluiaşi patron, la Galaţi, „plimbându-se” cu elicopterul, a rămas copleşit că acel gigant producător de oţel, fala economiei hulit comuniste, a fost „vândut” cu echivalentul a circa cinci gipane mai acătării. „Mânăria” a trecut neobservată şi astfel „indianul”, nu cel din arealul Anzilor, a pus mâna pe o infrastructură pe care nu o putea visa niciodată, conducându-l alături de alte asemenea entităţi est europene primul loc în lume în domeniu.
Aici nu a intervenit niciun preşedinte spre a-i corecta reducerea de personal de la circa 20.000 de salariaţi (care asigurau aproape în totalitate prosperitatea județului Galaţi) la sub 3000 în prezent, şi aceştia sub ameninţarea concedierilor. A se interpreta acest gest ca o reducere drastică a salariilor.
La noi, intervenţia preşedintelui într-o afacere privată ar fi fost taxată ca o imixtiune inadmisibilă. Ar fi cazul ca şi politicienii şi mass media de la noi să privească spre această puternică ţară – Franţa. Aceasta, cât şi politicienii ei, respectă pe cei care i-au învestit. E un model pe care obligatoriu ar trebui să îl preluăm în totalitate, fără inutile pledoarii politice.

Mutarea Nokia – de fapt, a unei făbricuţe – din Germania în România, la Cluj, a produs o uriaşă reacţie, ducând invectivele (lor) în zona murdarului. Dar ei, în frunte cu oficialităţile landului, apărau de fapt economia locală, muncitorii, în fine, manifestau o grijă pentru viaţa locuitorilor din acea zonă. Noi aici ce apărăm? Per total, mai nimic. Apărăm infractorii, este vorba de cei mari, care au dus ţara într-o direcţie ireversibilă de soluţionat, de dezagregare. Unde mai este statul naţional unitar, indivizibil român când din interiorul lui acţionează tot atâtea forţe de putere centrifuge? Sunt extrase exemple (de către minoritari, chiar și de români) din Elveţia ori Tirol, dar nu suflă niciun cuvânt de SUA – ca stat federal, al cărui model nu vrem de a-l copia sub nicio formă. A pus cineva problema desprinderii statelor Alasca, ori New Mexico, sau a altora nemulţumite de politica de la centru? Dar îndoctrinaţii maghiari, crescuţi şi pe banii românilor, vor autonomie teritorială. Şi noi, majoritarii, am vrea felurite autonomii asupra ţinuturilor măcar din jurul ţării noastre populate masiv cu vorbitori de limba română.
Acest decembrie care a unit forţele româneşti în majoritatea lor de aproape o sută de ani dorim să fie un reper nu numai istoric, dar şi de prosperitate pentru toţi locuitorii aflaţi în actualele graniţe. Este un semnal pentru clasa politică românească spre a se trezi în acest ceas aniversar, de fapt o obligaţie constituţională că a venit în sfârşit momentul să se dedice şi acestui popor, lăsând la o parte meschinele lor interese. Poate după alegerile din 11 decembrie vor putea fi clar identificate marile probleme zonale are cu o repeziciune incredibilă se derulează în jurul ţării noastre, ajunsă acum o insulă în marea „roşie” care ne înconjoară.
Da, este un decembrie „îngheţat“ atât la propriu, dar mai ales la figurat, că alegerile, de data aceasta de la noi, nu prefigurează un viitor „călduros” pentru naţiunea română, ci dimpotrivă. Să dea Dumnezeu să fie de bun augur, căci altfel ne vom scufunda în hăul istoriei.
Pe viitorii noştri diriguitori ar trebui să-i călăuzească adagiul „Te hominem esse memento” (lat) – „Ține minte că eşti om”, ca formulă de maximă rezonanță a românilor asupra conducătorilor, aceştia fiind obligați să acorde semenilor consideraţia cuvenită. Noi, muritorii, o aşteptăm…

FLORIAN LAURENŢIU STOICA