UN IMN AL RESURECȚIEI NAȚIONALE

UN IMN AL RESURECȚIEI NAȚIONALE

Imnul, drapelul și stema sunt cele trei simboluri ale unui stat suveran și independent, chiar dacă, în această epocă a globalizării forțate și alambicate, în care unele dintre state, sub fel de fel de forme, formule, reuniuni, uniuni, alianțe, coaliții etc. etc. continuă să fie lupi feroce pentru alte state denumite în fel și chip, de la state eșuate la state prost guvernate, de la state incomode, la state neperformante. Suveranitatea, care este esența unui stat de drept și de fapt, se bazează, azi mai mult, mult mai mult ca ieri, pe interdependențe, devine o suveranitate interdependentă. Acest lucru este firesc, întrucât, în condițiile actuale, nici un stat de pe această lume, nici chiar Statele Unite ale Americii, nu-și mai poate asigura securitatea, apărarea și chiar dezvoltarea durabilă de unul singur, în mod izolat și contra tuturor. Dar de aici nu rezultă că vremea statelor a trecut, să statul trebuie grabnic desființat, așa cum doresc unii dintre mai-marii politicilor europene de euroregionalizare, întrucât ar fi principalul vinovat de producerea celor două războaie mondiale, a războiului rece și de toate relele europene și, în consecință, de tot răul Universului. Statul este forma cea mai coerentă și cea mai concretă de existență a unei comunități, a unei națiuni, a unei civilizații și se bazează, în primul rând, pe uriașe sisteme de valori civilizaționale, pe un ideal comun al tuturor cetățenilor săi, pe un proiect privind dezvoltarea durabilă, securitatea, libertatea și prosperitatea, la baza căruia se află un interes național vital.
Cele trei simboluri – imnul, drapelul și stema – reprezintă esențe care înflăcărează inimile, trezesc conștiințele, generează marile responsabilități, obiectivează gândurile și concentrează, într-un efort creativ comun, inteligențele și eforturile.
Imnul este glasul esențial al inimii unui popor. Oamenii îl cântă spontan, iar când îl aud vibrează, simt nevoia celuilalt, a compatriotului, a mulțimii, a națiunii. Imnul este cântecul țării, vocea reunită a națiunii. El nu este doar o creație a unui om inspirat sau a unui grup de oameni, ci o expresie a simțirii, voinței, inteligenței și, mai ales, a idealului tuturor. Imnul este cântecul vital al unei nații. Marsilieza este un imn al revoluției franceze, un îndemn la luptă, un cântec de unitate, de fraternitate și de libertate al poporului francez, așa cum imnul național al României, „Deșteaptă-te, române!”, este cel mai vibrant imperativ al națiunii române, al celui mai vechi popor din Europa, neamul nostru, neamul românesc, lovit cumplit, dintotdeauna, de toate furtunile și de toate nenorocirile care s-au abătut asupra acestui pământ al nostru, Pământ din Pământul lui Dumnezeu. Teritoriul de azi al României, ca și poporul român de azi reprezintă ce a rămas din ce a mai rămas după patru milenii de apărare împotriva tuturor celor care au venit din orizonturi mai vechi sau mai noi, dorindu-ne nouă, sedentarilor eterni ai acestor locuri, moartea, dispariția, somnul de veci. Somnul cel de moarte.
Impresionat de realitatea dramatică a acestui neam, obligat să trăiască secole de-a rândul cu granițe prin inima lui, Andrei Mureșanu, un poet-flacără din timpul revoluției de la 1848, a scris un poem potrivit pentru acele vremuri, răsărit din inima acelor vremuri de cotitură, căruia i-a dat un titlu foarte semnificativ: „Un răsunet”. Într-o grădină din Scheii Brașovului, spun unii dintre cercetătorii istoriei Imnului României, Andrei Mureșanu l-a citit câtorva prieteni și chiar în aceeași zi a fost pus pe notele unui cântec foarte cunoscut, una dintre variantele sale fiind melodia unui text religios „Din sânul maicii mele”. Există, desigur, și alte variante, printre care și aceea că autorul melodiei ar fi fost chiar Andrei Mureșanu. Varianta să-i zicem oficială este însă aceea că autorul melodiei a fost Anton Pann, iar cântecul a fost interpretat pentru prima dată la 29 iunie 1948 la Râmnicu Vâlcea.

Lucrurile acestea nu sunt chiar atât de importante pentru ceea ce reprezintă, azi, ca și ieri, acest cântec cu totul și cu totul special. Nici autorul marșului care a animat soldații români din Primul Război Mondial, „Treceți batalioane române Carpații”, nu este cunoscut, dar acest marș umple și astăzi de fior sufletul și inima ostașilor români. Și așa va fi mereu câtă vreme România va exista pe acest pământ. Și ea va exista pentru totdeauna.
Versurile și muzica acestui cântec, „Deșteaptă-te, Române”, deopotrivă tulburător și înălțător, azi, imnul României, sunt scrise într-o vreme când mințile luminate, sufletele mari și inteligențele creatoare ale poporului român generau un ideal național, încercau să-i facă pe oameni să fie mândri de obârșia lor, de strămoșii lor, de valorile și legendele lor, de viața lor, de puterea lor. Toate semințiile care au trecut peste noi au încercat să ne înrobească, să ne alunge, să ne distrugă, se ne ia totul – și pământul, și apa, și voința și sufletul –, să ne spună că noi, cei mai vechi dintre cei mai vechi, nu avem dreptul la ceea ce avem, că suntem inferiori, că suntem slugi și nimic mai mult. Iar unii dintre noi chiar au crezut ce li s-a spus. Că așa e românul: ascultător. Așa cum cred și azi unii dintre noi. Pentru că și azi românii sunt atacați, dezrădăcinați, umiliți, scoși din țara lor, considerați popor inferior, needucat, necivilizat, incapabil de a avea un ideal, de a înțelege vremurile, de a fi cinstit, curajos și nobil, de a fi adică popor în țara lui. Alții suferă în tăcere, considerând, ca și unii dintre înaintașii noștri din vremuri de rele cazne, că, totdeauna, „capul ce se pleacă sabia nu-l taie”… Ei, acești oameni de bună credință, au crezut și încă mai cred că dacă te pui bine cu trecătorul arogant și vremelnic, cu hoțul de țară, cu politicianul incult, hrăpăreț, viclean și dat dracului, dacă faci ce zice el, dacă „te faci frate cu dracul până treci puntea” ai o șansă să-ți continui viața, să-ți salvezi familia, să supraviețuiești vremurilor ticăloase…
„Deșteaptă-te, române” se adresează tuturor românilor, indiferent cine și ce ar fi ei, unde ar fi, cum ar fi și în ce postură ar fi ajuns. El se adresează inteligențelor pentru a fi conștiente că sunt inteligențe românești cu brand, cu valoare ancestrală, și nu niște simple predispoziții sau creiere pentru alții, ci, în primul rând, creiere pentru țara lor din Carpați, viță de daci și de romani, viță de popor care a trăit ca stejarul pe acest pământ, chiar dacă securile, ajutate de cozile noastre de topor, i-au răpus pe mulți dintre ai noștri. Mulți au căzut, dar foarte mulți au rămas. Au mai rămas. Pădurile de stejari falnici, de daci falnici încă n-au dispărut din România, iar ei, inteligenții de azi, trebuie să fie mândri de acest adevăr de patru milenii, tocmai pentru că sunt inteligențe. Cuvintele și melodia majestuoasă, tragică și viguroasă a imului se adresează profesorilor, elevilor, părinților, lucrătorilor, țăranilor pentru a-i trezi la o nouă zi, la o nouă ascensiune spre Everestul acestui popor, așa cum gornistul, în zorii zilei, înainte de răsăritul soarelui, sună, în cazărmile armatei, deșteptarea pentru soldații României.
Acest imn al României, „Deșteaptă-te, române!”, a fost adoptat în 1990, ca o trezire a noastră, a românilor, la viață, la o nouă viață, la o nouă ascensiune, în demnitate și onoare, într-o nouă zi a dezvoltării durabile. Această nouă zi, din păcate, încă n-a venit, iar imnul pe care-l cântăm cu inima și cu viața încă răsună tragic în noi, așa cum, spre exemplu, pentru sârbi, cântecul „Tamo daleko” (Acolo departe), cântat de un soldat în tranșeele de la Salonic, în Primul Război Mondial, sună la fel de tragic ca atunci. Pentru că, uneori, dușmanii văzuți sau nevăzuți ai popoarelor care doresc să-și păstreze și să-și apere rădăcinile și libertatea au toată grija să le reînrobească, să le distrugă sistemele de valori, să le drogheze și să le mențină în somnul lor cel aducător de moarte.
Din păcate, din nou din păcate, unii dintre acești dușmani se află chiar printre noi și, războindu-se între ei pentru avere și putere, distrug încet, încet dreptul nostru de a trăi în libertate, valorile, trecutul, prezentul și viitorul țării. Alții, poate fără s-și dea seama, fac la fel de rău, poate și mai rău, întrucât operează chiar în aceste simboluri sacre. Drapelul tricolor al României este lipsit de stemă, iar logo-ul stemei, în loc să reprezinte unitatea de astăzi și de totdeauna a poporului român, exprimă doar aglutinarea unor provincii istorice. Creierele părăsesc țara, foarte mulți oameni emigrează în căutarea unui loc de muncă, absolvenții de liceu pun virgulă între subiect și predicat sau nu pun nicăieri nicio virgulă, unii dintre țărani nu mai sărută pământul sub cormana plugului, unele dintre sate mor, cuvintele tac, tăcerile plâng. Dar noi, românii, încă n-am murit. Imnul nostru național, într-o zi, poate, ne va trezi.