„Un meteor pe cerul limbii române: EMINESCU“ – interviu cu Ion Andreiță

„Un meteor pe cerul limbii române: EMINESCU“
– interviu cu Ion Andreiță –

Reporter: Prieten și coleg de breaslă, jurnalist, scriitor, și poet – Ion Andreiță, știu că îl porți pe Eminescu constant în inima și preocupările tale… mai ales în ianuarie și iunie. Te-aș ruga să stărui puțin asupra destinului său, în destinul poporului român, pornind de la cei doi poli ai existenței Poetului: viața și moartea, sau,de ce nu ? de la prima sa poezie – debutul literar: “De-aș avea “, la Familia, la ultimele versuri, tulburătoare:..” și timpul crește-n urma mea, mă-ntunec…”
Ion Andreiță: – Să le luăm pe rând, iubită colegă. Nu am o preocupare constantă pentru Eminescu, pentru că nu sunt un cercetător avizat (critic, istoric literar); sunt şi eu, ca mulţi alţii ce folosesc, cu mai mult sau mai puţin talent, condeiul: un sincer şi modest epigon. Dar Poetul trăieşte în mine – în fiinţa mea; în inimă şi conştiinţă – în fiecare zi, în fiecare clipă. Aş vrea să amintesc, aici, un lucru, nu ştiu cât de cunoscut de cititori. Scriitorul Fănuş Neagu (citez din memorie) declara c-ar fi fericit dear fi o virgulă într-o poezie a lui Eminescu. Desigur, vorbea de valoare – precum şi de dificultatea de-a putea fi atins piscul Geniului. Şi asta o spune un mare scriitor, poate cel mai talentat stilist al limbii române contemporane, ridicat, drept recunoaştere şi recunoştinţă, la rangul de academician (ceea ce lui Eminescu i s-a acordat post-mortem).
Revenind, acum, la întrebarea ta. Cred că Eminescu trebuia să vină; apariţia lui fulgerătoare şi miraculoasă în mijlocul poporului român era hotărâtă undeva, în stele; naşterea, cu datele ei concrete, pământeşti, este o chestiune de subsidiar, când discutăm despre dimensiuni cosmice (în acest sens, trebuie avut în vedere naşterea lui Iisus – fără a forţa comparaţia). Cultura română, modestă şi diletantă la data venirii lui, nu era pregătită pentru o astfel de metamorfoză. Şi el a venit, ca un astru din Infinit, s-o înnoiască, s-o schimbe radical. Amintesc, ca într-o paranteză, o altă posibilă comparaţie. După înfrângerea Revoluţiei de la 1848 din Transilvania, tribunul Avram Iancu, devenit taciturn şi fragil ca şi Eminescu, întrebat de apropiaţi, a răspuns scurt şi cu tâlc: „Aerul din case era stricat şi eu am venit ca un uragan să le curăţesc”. Cam aşa a făcut şi Eminescu. Este posibil, aşadar, ca el să fi venit din alte universuri, din alte culturi – săvârşind acelaşi miracol în cultura românească. Acest meteor luminos a adăstat o clipă pe pământul nostru, apoi a plecat, urmându-şi zborul către alte orizonturi, pentru a le da şi lor strălucirea şi dimensiunea Infinitului.
– … Şi astfel ajungem şi noi către partea a doua, finală, a Fenomenului Eminescu: moartea – şi, eventual, receptarea lui post-mortem.
– Da. Moartea, ca o ultimă poezie. Trecerea grăbită în alte lumi – pentru Univers; în eternitate – pentru noi. Grăbită – şi negrăbită, această moarte. Eminescu (pământeanul!) a fost un temperament care nu putea să ducă spre alt deznodământ. Era extrem de tumultuos; tumultul este o condiţie a creaţiei. O structură cu ţâşniri la suprafaţă, de la entuziasm la apatie, de la apatie la extaz, de la tristeţe la bucurie, căderi în melancolie şi reveniri spectaculoase. Nu cred că precarele condiţii de viaţă l-au dus spre finalul ştiut. „Cred că sfârşitul lui Eminescu – şi-l citez, aici, pe filosoful-medic Dumitru Constantin-Dulcam – l-am putea interpreta numai în acest sens, adică Dumnezeu i-a dat şansa să se exprime până la 33 de ani. Cât priveşte receptarea în timp a Poetului, chiar dacă au apărut în decor şi „debarale”, ele nu fac decât să ateste micimea celor ce le cioplesc. Ele vor fi spulberate de vântul Istorie. Vor apărea, poate, altele
– şi vor fi şi ele spulberate. Eminescu este un munte
– şi munţii rămân. Cu berbecii lor de război, romanii (cuceritorii lumii!) n-au dărâmat decât cetăţi, dar niciodată munţii. Eminescu este un munte.

ROMANIȚA ȘTENȚEL, jurnalist