Un patronim continuu de peste 1000 de ani – Colonelul Ștefan Stoika

Colonelul Ștefan Stoika
(8.11.1808-12.07.1878)
Ziditor de țară și neam

Militar, diplomat, primar al Capitalei Țărilor Românești într-un moment de cumpănă, senator pe viață, scriitor, traducător din opera marilor creatori (Shakespeare, Hugo) și în fine cel care a lăsat pe ogorul patriei succesori care pe mai departe i-au dus renumele prin faptele lor de vitejie atât în teatrele de război, unii dintre ei până la sacrificiul suprem, cât și în medii culturale, politice etc.

Stefan Stoika s-a născut la 8 noiembrie 1808, în Lipova, ca fiind întâiul copil al soților Cristofor Stoika (1768-1855) și Rebecca de Roczoni (Roșoni). Părinții săi au migrat din zona Făgărașului, respectiv Veneția de Jos, unde la începutul secolului al XVlea existau peste 85 de patri familii cu acest nume, având ca motivație persecuții religioase. Viitorul colonel Ștefan Stoika, a studiat în localitatea natală, apoi la Timișoara și în final la Viena. În capitala imperiului, a urmat cursurile școlii de cadeți de la Theresianum, pregătirea sa fiind exclusiv militară. Datorită faptului că s-a îmbolnăvit de tifos și-a întrerupt cariera militară îndreptându-se tot acolo spre cursurile școlii de contabilitate și finanțe. Ștefan Stoika, pătruns de un adânc patriotism românesc, avea să părăsească Viena, îndreptânduse spre București, solicitând să fie înrolat în Capitala Munteană, în anul 1830. Înființarea Miliției Pământene prevăzută în Regulamentele Organice din anul 1831, avea să-i consfințească o carieră militară și în egală măsură de abil diplomat într-o perioadă istorică tulbure a Țărilor Românești. Fratele său Dimitrie Stoika, a trecut în Moldova, devenind profesor al Academiei Mihăilene din Iași, primind rangul de căminar și întemeind acolo o numeroasă ramură a familiei, printre care putem menționa pe Ulea, intendentul Palatului Regal de mai târziu; Lucrețiu Pătrășcanu, ministrul justiției în perioada comunist-timpurie; Decebal și Traian Stoika, cu înalte funcții în armata română. Ștefan Stoika a făcut parte din prima serie de cadre militare ale tinerei armate muntene, primind succesiv gradul de unterofițer, avansând pe baza meritelor sale până la gradul de colonel; pe atunci în armata română nu exista gradul de general. Alte personalități ce au venit cu experiența lor din afara Țării Românești, cu rezonanțe de nume străine au fost: Gramont, Horbatski, Paznanski, Banov. A fost pentru început încadrat în Polcul al III-lea condus de către Ioan Solomon, avansat apoi praporgic; în această calitate avea să îl cunoască pe spătarul Alexandru Ghika, viitorul domn al Țării Românești (Regulamentar). După urcarea pe tron al celui din urmă, a fost numit parucic (locotenent) și aghiotant domnesc. În anul 1838, este avansat la gradul de căpitan, fiind desemnat casier general al armatei. În anul 1847, devine maior, iar în 1851 este ridicat la gradul de polcovnic (colonel), șef al ștabului oștirii (Marele Stat Major), respectiv director al Dejutvei (secretar general al Ministerului de Război). Cariera sa de peste 30 de ani a fost una prolifică și remarcabilă și anume: organizator al serviciului financiar al armatei, al școlii militare de la Dudești, cea dintâi școală cu profil militar din Principate în al cărui corp profesoral avea să fie cooptat și Nicolae Bălcescu. În numele caimacanului recent numit al Țării Românești, Constantin Cantacuzino a negociat cu generalul Omer Pașa aplanând incidentele armate din Dealul Spirii 18/25 septembrie 1848. La 1848, Ștefan Stoika, în calitate de maior în Stabul Oștirii (Marele Stat Major), după lupta din Dealul Spirii dintre Pompierii noștri și o parte din armata turcă, a mutat casa de bani de la Dejutva (Ministerul de Război) la el acasă. După intrarea trupelor rusești în București, a readus-o la locul inițial. A fost o mișcare foarte abilă; în cazul în care turcii ar fi jefuit banii și depozitele armatei ar fi fost un măcel greu de oprit. În 1848, după intrarea turcilor în țară, Guvernul provizoriu, care luase locul părăsit de Domnitorul Bibescu, Omer Pașa a însărcinat pe caimacan (Constantin Cantacuzino zis Bădiță) iar acesta din urmă l-a solicitat pe Ștefan Stoika să parlamenteze cu Omer Pașa, care era de fapt un fost ofițer austriac renegat, putând discuta liber amândoi fiind buni cunoscătoriu ai limbii germane. În anul 1849 a fost însărcinat de către Guvernul Țării Românești să conducă și să sprijine trupele austriece de sub comanda Generalului Eduard Clam-Gallas, armată care împreună cu cea rusă de sub comanda generalului Alexander von Lüders, au învins trupele revoluționarilor maghiari de sub comanda generalului A. Görgey care se deplasau prin Târgu Jiu și Petroșani. Pentru acest ajutor, hotărâtor, Împăratul Franz Iosef i-a acordat lui Ștefan Stoika medalia „Coroana de Fier” clasa a III-a care-i conferea și titlul de nobil. În anul 1850 a fost înaintat la gradul de Colonel ca patru ani mai târziu să fie numit Șeful Marelui Stat Major. În această nouă funcție a trecut la reorganizarea armatei. Astfel potecașii înființați prin Regulamentul Organic au devenit grăniceri. Cei de la Dunăre purtau gulere și epoleți roșii, iar cei de la munte, guler, epoleți și fundul căciulii – de culoare verde. A fost stabilit de către Vodă Barbu Știrbey un efectiv de 500 (cinci sute) de oameni, mulțumindu-i în scris prin Spătarul C. Herăscu. Acești grăniceri au servit la înființarea regimentelor de dorobanți, care mai târziu au luat parte la Războiul pentru Independență (1877-1878), purtând porecla de curcani. A rămas în memoria familiei unul din multele acte de diplomație ale lui. Reprezentanții celor două grupări boierești, unii care doreau realizarea Unirii Principatelor și ceilalți care se opuneau, au fost invitați în localitatea Borsec (atunci era în granițele Imperiului Austro- Ungar) unde cu elocința sa a reușit să îi convingă pe cei din urmă să renunțe la revolta preconizată care ar fi îngreunat mult actul unirii. Astfel în anul 1859, cu ocazia alegerii Prințului Cuza (24 ianuarie) l-a sfătuit pe Spătarul Vlădoianu să se ferească de a face jocul politic atât al străinilor cât și a celor două tabere autohtone spre a opri eventuale vărsări de sânge. Încă din anul 1857, când a fost ales în Divanul Ad-Hoc, în toate verile din însărcinarea Prințului Ghica care era atunci caimacan ca un abil negociator a reușit să-i convingă pe cei care se opuneau Unirii să renunțe la acele ambiții deșarte. După înfăptuirea Unirii devine unul din apropiații lui Cuza în special pe probleme diplomatice și de informare a celor din străinătate. În acest sens publică pe 15 februarie 1859 o cărticică în limba franceză „L’Autriche et le prince romain”. Lucrarea se adresa francezilor care nu aveau habar ce se întâmpla în această parte a Europei, deopotrivă lui Napoleon al III-lea un susținător al Unirii Principatelor.

Pentru meritele sale deosebite noul domnitor Alexandru Ioan Cuza, l-a numit primar al capitalei Principatelor Unite, în 1861, fiind reales în anul 1865. În noua sa calitate a imprimat administrației orășenești rigoare militară, luând măsuri împotriva speculei cu pâine și carne. În amintirea conduitei sale în fruntea administrației orășenești o strada din București, din sectorul 1 îi poartă astăzi numele. În ianuarie 1860 a părăsit Armata în cadrul căreia servise țara treizeci de ani și la dezvoltarea și transformarea ei într-o forță militară semnificativă pentru acele vremuri a contribuit în mod hotărâtor. În 1864 este ales senator, funcție pe care o va deține până la moartea sa fulgerătoare petrecută în 12 iulie 1878 la Urziceni. Din tradiția familiei și nu numai se știe că Ștefan Stoika s-a căsătorit în anul 1834 cu Maria, fiica paharnicului Constantin Bibescu (vărul domnitorului cu același nume) rezultând un fiu Alexandru; atât mama cât și fiul au murit în același an 1835. Fiul este înmormântat în pronaosul bisericii Sfântul Ilie Gorgani din apropiere Primăriei Capitalei. În anul 1844, căpitanul Ștefan Stoika, s-a căsătorit cu Zoe (1828-1898), fiica paharnicului Ispas Făgărășanu (1797-4.11.1868). Pentru viitorul colonel Ștefan Stoika, această căsătorie cu una din cele trei fiice ale lui Ispas Făgărășanu avea să devină o bună partidă pentru proiectele de viitor ale acestei nobile familii române. În acord cu principiile unei administrări moderne au fost eliberați din robie toți țiganii aflați pe moșiile lor iar clăcașii au devenit embaticari, măsuri care au contribuit la transformarea domeniului în târg, respectiv viitorul Târg al Urzicenilor. Din căsătoria cu Zoe Făgărășanu au rezultat 19 copii dintre care 14 au depășit faza copilăriei. Menționăm dintre ei: Nicolae (1845-1914) general, Ștefan (1848-1928) general, August (1868-1934) colonel, Victor (1851-1892) magistrat-avocat, Ștefan Titus (1866- 1943, bunicul meu patern n.a.)- proprietar de moșii, director de ziar, director de bancă. Se poate observa că urmașii colonelului Stoika au contractat căsătorii cu familii ale unor vechi neamuri boierești ori din elita negustorească a vechiului Regat precum Miclescu, Cernat, Piteșteanu, Pavlid, Persu etc. Atât din documentele existente în arhiva fundației dar și din monografia publicată în anul 1944 de către părintele Ion Ciolca rezultă o anumită conduită a acestor nobili respectiv Ispas Făgărășanu alături de un alt ginere al său Drăgan Făgărășanu cât și al colonelului Ștefan Stoika. Astfel ca mari proprietari de moșii au înțeles rostul social de gospodărire a satelor de pe moșiile lor, de educare a copiilor, cât și a celor maturi, îngrijinduse în primul rând de educația sufletească a locuitorilor drept pentru care au ridicat biserici și școli unde copiii au putut să învețe să scrie și să citească. Au zidit între anii 1833-1853 bisericile din Malu (1833-1837), din satul Grindu (1839-1841) și cea din Urziceni cu contribuția colonelului Ștefan Stoika și a soției lui Zoe. Nu poate fi trecută cu vederea o anumită conduită a unui nepot al lui – Victor Stoika – viitor președinte al Consiliului de Administrație al CFR-ului și mâna dreaptă a inginerului Anghel Saligny că la proiectarea căii ferate București-Constanța, aceasta a cuprins și satul Grindu, o localitate neînsemnată din Câmpia Bărăganului, devenită ulterior un important nod de tranzitare a cerealelor. Biserica din Urziceni a fost o ctitorie a colonelului Ștefan Cristofor Stoika ginerele Marelui Clucer Ispas Făgărășanu, spun la trecut pentru că în anul 2009, cu toată opoziția localnicilor din Urziceni dar și a unor ONGuri aceasta a fost demolată, construindu-se pe locul ei un alt așezământ bisericesc. Au dăruit bisericii o serie întreagă de podoabe specifice (candelabre, sfeșnice, strane etc) cât și evanghelii, icoane astfel ca ea să fie funcțională. Biserica din Urziceni a fost terminată în anul 1866 primind trei hramuri – Învierea Domnului, Înălțarea Domnului și Sfânta Treime cea din urmă funcționând în chip de catedrală a Urziceniului până în anul 2002. A fost o clădire construită în stil neoclasic pe locul unei biserici mai vechi care a ars într-un incendiu, singurul obiect rămas fiind chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în brațe. Rămășițele acestei icoane au fost încredințate unui bijutier care a refăcut icoana folosindu-se 7 kg de argint, plătite de către Ștefan Stoika; icoana este considerată și în prezent ca fiind făcătoare de minuni. Biserica din Urziceni a funcționat ca protopopiat (până în 1893), a fost reparată între anii 1896-1897 de către urmașii ctitorilor (Ștefan Stoika și Victor Stoika) iar în 1941 a fost renovată de către enoriași. Această biserică care ca și temelie se regăsește undeva spre secolul al XVII-lea nu a primit statutul de monument istoric așa cum era normal astfel că în 15 decembrie 2008, Consiliul Parohial a solicitat primăriei din Urziceni demolarea ei. Alte edificii asemănătoare construite la mijlocul secolului al XIX-lea au primit statut de monumente istorice. În noua biserică au fost păstrate în pronaos mormintele celor doi ctitori respectiv cea a colonelului Stoika și a soției Zoe, tablourile celor doi în ulei cât și piatra tombală a familiei. S-a mai păstrat un sfeșnic împărătesc cu stema Principatelor Unite și inscripția donatorului, un candelabru original iar restul Dumnezeu mai știe pe unde sunt celelalte obiecte valoroase de patrimoniu care au existat înaintea demolării acestei ctitorii. Dacă în cariera militară și de strateg a excelat, ca mediator, în termeni moderni ca diplomat a avut un rol determinant de a soluționa o diversitate de stări conflictuale, în fine, nu în ultimul rând se cade a-i descoperi și latura de creator al culturii. În acest ultim demers se cuvine a reliefa acțiunile lui pe cel puțin două direcții. De inițiator și finanțator, în termeni actuali, de construire a unor așezăminte de cult cât și de scriitor. În acest ultim aspect trebuie de subliniat calitatea de traducător cât și cea de creator de opere literare, prea puțin cunoscute în prezent. Din scrierile lui voi face o succintă enumerare:

❖ Articole pe teme militare și culturale în „Foaia pentru minte”, 1842;
❖ „Fata neguțătorului” – nuvelă istorică;
❖ „Negustoreasa” – nuvelă;
❖ „Amorul la locul osândei” – traducere;
❖ „Ochii amurezei” – traducere;
❖ „Emilia Galotti” – roman biografic;
❖ “Moartea lui Cezar” – de W. Shakespeare 1844 – traducere (dramă în cinci acte);
❖ „Ziua din urmă a unui osândit la moarte” – traducere din Victor Hugo, București, 1839;
❖ „Mica cărticică a toaletei inimilor damelor” – 6.09.1838
❖ „Zugravul portretelor de morți” – serial, 1838

În ce privește traducerea „Moartea lui Cezar” aceasta va fi una din primele adaptări de la începuturile teatrului românesc. Un loc aparte îl reprezintă lucrarea sa „Încercare de Istorie Politică și Naturală a Banatului Timișoarei” apărută în anul 1848 în revista „<<Magazinu istoric pentru Dacia>> suptu redacția lui A. Treb. Laurianu Professor de Filosofie în Collegiul Național și Nicol. Bălcescu, 1847”. Faptul că nu este semnată denotă că în acel moment nu avea posibilitatea de a face acele referiri asupra unei zone a Imperiului Habsburgic din care tocmai plecase. Am găsit acest manuscris în Arhivele Fundației Saint George, pe care cu ajutorul profesoarei Cristina Neacșu a fost transliterat ca apoi sub semnătura prodigiosului profesor dr. Radu Păiușan să fie tipărită sub auspiciile Fundației Literar- Istorice Stoika, în anul 2017. Este de fapt o preluare a aceleiași scrieri a lui Francesco Griselini apărută la Viena în anul 1780, cu adaptările și corecturile de rigoare, pentru că Ștefan Stoika, născut acolo cunoștea mult mai în amănunt istoria acelor locuri. Am prezentat cât se poate de succint viața și opera acestui mare nobil care a contribuit într-un mod remarcabil și la momentul istoric care i s-a hărăzit la înfăptuirea unor deziderate esențiale precursoare ale unirii românilor în cadrul granițelor naturale. Militar, diplomat, primar al Capitalei Țărilor Românești într-un moment de cumpănă, senator pe viață, scriitor, traducător din opera marilor creatori (Shakespeare, Hugo) și în fine cel care a lăsat pe ogorul patriei succesori care pe mai departe i-au dus renumele prin faptele lor de vitejie atât în teatrele de război, unii dintre ei până la sacrificiul suprem, cât și în medii culturale, politice etc. Istoria încă nu l-a așezat la locul pe care îl merită. Academia Română prin Comisia Națională de Heraldică, Genealogie și Sigilografie i-a editat o succintă dar foarte documentată biografie care s-a dorit o reparație postumă a însemnătății acestui ilustru personaj.

Florian Laurențiu Stoika