Un univers prin sticlă

“În toate lucrările mele, tu ești personajul principal”

L-am întâlnit pe Cristi Anghelescu, într-o zi însorită de iunie, în Oradea. Mi s-a prezentat relaxat, dând mâna cu mine, conversând ușor între timp și cu alte persoane. Ne aflăm la vernisajul acestuia, sau mai degrabă spus, la vernisajul lucrărilor sale, ele captivând atenția tuturor. Mult așteptatul vernisaj se desfășura la Casa Darvas-La Roche, municipiul Oradea, județul Bihor. Casa Darvas-La Roche, una dintre cele mai prețuite bijuterii ale municipiului Oradea, construită între anii 1909 și 1912 de către fraţii László şi József Vágó în stil Art Nouveau-Secession, se situează pe strada Iosif Vulcan, la numărul 11. O clădire unică și modernă, care se numără printre însemnatele creații arhitecturale europene de la începutul secolului XX.

Printre nenumăratele atracții deosebite ale Casei Darvas-la Roche se număra și vitraliile, care decorează atât fațadele cât și încăperile principale. Subiectele vitraliilor sunt inspirate și culese din natură, din lumea plantelor și a animalelor. Este de înțeles, de ce, Casa Darvas – La Roche, a servit ca locul potrivit pentru desfășurarea artistică care va urma. Cristian Anghelescu, născut în Giurgiu, a urmat școala în București, formându-se într-un context artistic, constant expus la diferite medii de artă. Dorința creației, se înfiripă subtil, cu mult înainte să realizeze el acest fapt. Datorită unei sensibilității aparte, creațiile artistice văzute în casele prietenilor săi, operele din muzee, arhitectura împrejurimilor sale, îl marchează și întrețin focul artistic. După o lungă perioadă de activitate în domeniul industrial, Anghelescu, decide a se îndrepta spre domeniul creativității spre vastul univers nemărginit al artei, unde impulsul înlocuiește rutina, unde limitele se arată mișcătoare, liniile se suprapun, iar orice graniță are un singur scop: acela de a fi întrecută. Mânat de această dorința de înfrumusețare, de împlinire, nu doar în viața sa, dar și a celorlalți, Cristian Anghelescu, se manifestă prin vitralii. Împreunând experiența tehnica cu viziunea artistică, decide că metoda TIFFANY este cea care îi se potrivește cel mai bine. Într-o lume așa mare și învolburată, o lume în care toți au făcut de toate, nu este deloc surprinzător, pentru nici unul dintre noi, să ne întrebăm dacă mai există originalitate.

Șapte miliarde de suflete, fiecare cu ideile sale, care însă au trecut deja prin filtrele altor idei, a altor oameni, a altor șapte miliarde de variante a altor șapte miliarde de idei. Consider însă că originalitatea se regăsește în modalitatea de a crea un anume lucru, nu în sinea sa, iar artistul universului nostru de sticlă, Cristian Anghelescu, îmi dă dreptate. Metoda TIFFANY, aleasă de el, se deosebește de altele prin faptul că, această sticlă colorată în masă, obținută prin multiple procedee semiindustriale, produce senzația de viață, de suflare, schimbându-și strălucirea de fiecare dată când lumina se reflectă din alt unghi. Constrâns de tematici, cerințe, limitări de preț, a căutat și a descoperit posibilitatea de a se exprima liber în crearea oglinziilor vitrate, aducând împreună piese de sticlă cu piese de oglindă.

Și acest univers capătă formă. Nostalgii, vise, viziuni, victorii, elenganța unei umbreluțe pe bulevard, oglinzi, vitrali. Într-o cameră largă, bine luminată, mă găsesc înconjurată de oglinzi vitrate. Ele cuprind toți pereții camerei, formând, poate ușor accidental, o cameră a oglinzilor. Bucuroasă, mă întâmpină prima lucrare: o figură feminină, înfășurată în fâșii suple de sticlă alb-rozalie, se mișcă sfios, în stânga oglinzii. O a doua lucrare, un “păun” impunător, își întindea aripile de albastru, alb, roșu, azuriu.

O altă oglindă amețitoare mă cheamă. Un șarpe gri mlădios, s-a înfășurat șiret în copacul cunoașterii și îmi face cu ochiul spre mărul interzis de un verde aprins, viu. „Ispita“: o poveste arhaică, respusă și repovestită. Șapte miliarde de variante, iar Anghelescu a ales-o pe a lui proprie, care de fapt, este tot timpul singura variantă originală. Stând de vorbă cu artistul, am aflat procesul unei lucrări. Începe totul, desigur, cu imaginația. Care, în timp, va fi transformată în real, va primi o formă. Toate desenele, toate tăieturile, toate încercările, toate bătăile în lemn ca să nu se spargă sticla în locuri aleatorii. Toate re-tăieturile, re-desenele, alte re-bătăi în lemn.

Un proces lung, plin de obstacole mici și mărunte, ca toate firicelele de sticlă spartă. Mi-am sucit gâtul și gândurile în toate felurile, uitându-mă atent la o lucrare multicoloră a lui Anghelescu, încercând să înțeleg cum a tăiat anumite forme. Ce se întâmplă oare între artist, diamantul cu care se taie sticla și sticla în sine, într-un moment atât de decisiv? Cum este de fapt acest tăiat de sticlă? Toate aceste bucățele, pe care ochiul, de la depărtare, le atribuie întregului și nu realizează munca din spate. Însă tot suflul, toată grija, acea respirație ținută fix în momentul tăierii. Toate acestea, se simt. Esența unui om, turnată în aspirațiile sale creative, se simte. S-a simțit când am intrat în camera oglinzilor, și se simte și observându-le admirativ, uitându-te la tine prin înțelesul și grandoarea lor. Cu toate acestea, procesul rămâne de neînțeles pentru toți cei care nu îl practică. Însă miracolul său te așteaptă. “Anotimpurile”, “Îngeri”, “Floarea soarelui”, “Pas în doi”, “Scheherezade”. “Scheherezade“ îmi fură ochii. Două domnițe se unduiesc în portocaliu, pe un fundal înstelat în albastru, aduse împreună de un galben nisipos. O lucrare de o cromatică superbă cu o idee continuată și în alte două lucrări, înainte ca propriile idei subconștiente să conducă mâna artistului. Douăzeci și șapte de lucrări. “În toate lucrările mele, tu ești personajul principal”.

Nenumărate personaje principale. Viziuni proprii, în poveștile tuturor. Domnul Anghelescu imi povestea de alte lucrări, care vor mai veni, toate descoperite în sticlă. Acest vast univers îmi juca în cap, încântată că am oportunitatea de a-l descoperi. Lucrările sale au ceva aparte, fiecare fiind o exprimare cu înțeles propriu. Sentimente, viziunii, istorii identificatorii, povești sau pur și simplu un gest, o tendință, o intenție. Toate acestea înglobează aerul vernisajului. O camera a oglinzilor, reflectând propria lor realitate, reflectându-le vizitatorilor propriile lor realități, ușor alterate. Un vernisaj impresionant. Când am plecat spre seară, am intrat încă odată să văd camera oglinzilor. Ochii i-am lăsat lui Scheherezade dar am plecat cu sufletul plin.

Adda Pustea