UNICE ÎN LUME – ARTEFACTE PE TERITORIUL ROMÂNIEI

UNICE ÎN LUME
– ARTEFACTE PE TERITORIUL ROMÂNIEI –

EXTRATERESTRUL DE LA TUTANA

În satul argeşean Tutana se află o mănăstire de pe vremea lui Vlaicu Vodă. Lăcaşul este amplasat într-un decor deosebit, cu pădurea aproape, dar principalul punct de atracție este o cărămidă din zidul exterior, pe care pare a fi scrijelit un extraterestru.
„Mănăstirea aceasta este comparabilă cu Biserica Domnească din Curtea de Argeş sau cu alte biserici de aceeași valoare din ţară. Numai ca ea este mai puţin cunoscută”, spune preotul Gheorghe Bărănescu, care este şi primar al comunei. Mănăstirea Tutana este mai cunoscută pentru o cărămidă din exteriorul lăcaşului de cult, pe care este desenat un personaj considerat nepământean de către săteni.
Cărămida din zidul bisericii pe care este pictat „extraterestrul” stârneşte zâmbete localnicilor. „Mamă, ei zic că nu e om acela care e pictat acolo, pe biserică. E îmbrăcat aşa, altfel, e călare pe ceva. Lumea zice că e un d-acela, istraterestru, ce naiba o mai fi şi acela… Nu e de pe Pământ”, e convinsă Maria Dumitru, 75 de ani. Bătrâna locuieşte aproape de biserică şi vine la slujbă ori de câte ori e sărbătoare. Gelu Tenescu spune că pe zid e desenat un cosmonaut. „E echipat cu echipament individual de zbor. Aşa cred, că e extraterestru”.
Pe zidul exterior al bisericii, într-un loc mai ferit, preotul Bărănescu le arată curioşilor cărămida cu pricina. „Pare să fie cosmonaut, dar nu putem şti. Au venit istorici şi au făcut fotografii, dar nu au descoperit nimic. Cărămida asta are peste 400 de ani. A fost scrijelită în crud, se vede. Când am refăcut zidurile, am avut mare grijă de ea şi am pus-o aici”. Nicolae Moisescu, fost director al Muzeului din Curtea de Argeş, a studiat desenul şi ştie foarte multe despre Mănăstirea Tutana, pe care o consideră „foarte valoroasă pentru istoria poporului român”. În opinia sa, desenul este misterios: „Nu aş fi de acord că este un astronaut. Este, clar, un desen pe care nu l-a descifrat nimeni, un mister neelucidat”. Personajul desenat are cască de protecţie cu vizieră, costum închis cu fermoar şi e călare pe un aparat de zbor. În apropierea bisericii se află şi un turn înclinat, căruia primarul îi spune „turnul de la Tutana” și crede că seamănă cu cel de la Pisa.
În perimetru mai sunt şi câteva ruine. Este vorba despre prima şcoală din zonă şi despre chiliile călugărilor, conform afirmaţiilor primarului, ansamblul fiind în secolul al XIV-lea unul dintre cele mai importante din ţară. Acest desen îi determină pe localnici să creadă că zona lor a fost vizitată de extratereștri.

LESPEDEA DE LA ROŞIA MONTANĂ

La Roşia Montană s-a descoperit dinainte de 1989 o lespede misterioasă. Cercetarea lespezii a fost stopată atunci. În aprilie 2012, în urma discuţiilor de la Ministerul Minelor, Petrolului și Geologiei, la Bucureşti, partea canadiană a opinat ca această descoperire să nu fie făcută publică, iar galeria să fie închisă de urgenţă. Partea română a fost de acord cu păstrarea secretului asupra lespezii, însă a insistat să continue cercetările şi să trimită o a doua echipă, de data aceasta de arheologi, condusă un arheolog bătrân, cu o cicatrice în colţul ochiului stâng. Timp de trei luni, săpăturile în jurul lespezii s-au derulat în secret, rezultatul fiind decopertarea integrală a lespezii.
Nu a durat foarte mult, deoarece deasupra lespezii se aflase încă de la prima ei descoperire, în 1976, scheletul unui uriaş hiperboreean, trimis de atunci pentru studierea sa la Moscova, iar o parte din decopertare o făcuseră arheologii de atunci. Măsurătorile au scos la iveală faptul că lespedea, perfect şlefuită, avea o lungime de 12 metri, o lăţime de 6 metri şi o înălţime de 3 metri, cântărind circa 1.700 de tone, cu 100 de tone mai mult decât cântărea „Piatra femeii însărcinate”, o lespede similară descoperită la Baalbek (Liban), numai aurul conţinut în ea reprezentând circa 900 de tone, de aproape trei sute de ori mai mult decât s-ar fi putut obţine prin reciclarea integrală, timp 20 de ani, a haldelor de steril depozitat de milenii la Roşia Montană, în urma exploatărilor aurifere, şi de 150 de ori mai mult decât tot aurul extras de la suprafaţă şi din toate galeriile de acolo de agatârşi pentru daci, apoi de austro-ungari şi români la un loc. Zona a fost imediat închisă cu gard de sârmă ghimpată şi pusă sub pază militarizată, iar săpăturile preliminare pentru forarea unui puţ cu diametrul de 12 metri care să ajungă până la lespede au demarat la începutul lunii mai, 2012. La sfârşitul lunii iunie 2012, mai precis pe data de 23 ale lunii, lespedea a fost scoasă la suprafaţă, segmentată în 80 de calupuri egale, încărcată în containere şi transportată de urgenţă noaptea, sub escortă militară, către o destinaţie necunoscută.
Totuşi, există unele informaţii din surse demne de încredere, din care rezultă că fragmentele containerizate au fost predate Combinatului Siderurgic SIDEX Galaţi, unde au fost topite şi transformate în lingouri de aur şi wolfram, dar locul unde se află depozitate acum nu se cunoaşte.
Faptul că lespedea a dispărut şi nu s-a păstrat nici măcar o fotografie a ei este lesne de înţeles. Un lucrător, care a participat la dezmembrarea ei, susţine că există totuşi un set de fotografii făcute de către un bătrân arheolog român, care au fost oferite spre studiu unui paleolingvist şi care a atras atunci atenția autorităţilor că lespedea prezintă o valoare culturală și istorică inestimabilă pentru poporul român şi pentru întreaga umanitate şi în orice caz incomensurabil mai mare decât valoarea economică.
Pentru argumentarea afirmaţiei, arheologul a prezentat atunci câteva fotografii ale lespezii, în care se putea observa că toată suprafaţa ei era acoperită de o scriere în basorelief de un verde smarald, total necunoscută, după spusele paleolingvistului, dar cu probabilitatea cea mai mare de a fi pelasgă, dispusă în trei şiruri paralele, care porneau din partea stângă sus și şerpuia în diagonală, încolăcindu-se în spirală în jurul unui cap de lup şi sfârşind apoi la baza ei, în colţul din dreapta.
Autorităţile române au rămas insensibile la aceste atenționări şi dovezi şi au dispus tăierea şi topirea lespezii, urmând ca, după vânzarea aurului, să verse la vistieria Statului contravaloarea procentului de 19,31% negociat cu partea canadiană, conform contractului de exploatare a aurului şi a metalelor rare ale zonei. „Lucrurile însă au devenit de-a dreptul uluitoare atunci când – declara reputatul arheolog, al cărui nume, din motive de siguranţă personală, nu-l putem face public – la ridicarea lespezii s-a putut observa sub ea un soi de puţ cu diametrul de 4 metri, în interiorul căruia cobora o scară elicoidală ale cărei trepte erau săpate în pereţii puţului, de parcă fuseseră tăiate cu laserul.
Din interiorul puţului emana o lumină lăptoasă, violacee.
Deși cei câţiva lucrători, geologi şi arheologi care au fost martori la ridicarea lespezii şi-au revenit după o vreme din uimire, totuși, în afara paleolingvistului care s-a precipitat pe scări în jos, nimeni nu a mai avut curajul să coboare şi să verifice ceea ce se află în puţ, iar a doua zi a fost deja prea târziu. Am aşteptat cu toţii ca paleolingvistul să apară, dar el nu a mai revenit la suprafaţă. Peste noapte, SRI-ul şi armata au acoperit cu scânduri intrarea în puţul care ducea spre interiorul muntelui şi-apoi au turnat ciment şi au sigilat-o.
A doua zi, au fost închise gura puţului exterior, precum și intrarea în galeria săpată în vremuri imemoriale de către agatârşi. Tot a doua zi, eu, dimpreună cu toţi martorii care au asistat la prelevarea lespezii, a descoperirii puţului din adâncul minei, precum şi cei care au participat la ştergerea urmelor, am fost puşi să semnăm nişte documente care garantau păstrarea secretului de stat şi apoi am plecat cu toţii speriaţi pe la casele noastre, care încotro”.
Ultima dată când s-a mai putut discuta cu bătrânul arheolog şi cu lucrătorul martor a fost în după-amiaza zilei de 28 iulie 2012.
După această dată, cei doi nu au mai putut fi găsiţi la domiciliu…

VESTIGIILE CULTURII CUCUTENI

Arheologii botoşăneni au realizat o descoperire arheologică unică pentru istoria şi cultura românească. Pe malul Prutului, în apropiere de localitatea Ripiceni, au fost găsite rămășiţele unui templu uriaş, vechi de 7.000 de ani, măsurând peste 1.000 de metri pătraţi, descoperire ce este menită să întregească Cultura Cucuteni. Specialiștii afirmă că nu s-a mai descoperit o structură de dimensiuni atât de mari, veche de acum 7.000 de ani, în arealul Culturii Cucuteni din România, ceea ce dă o amprentă de unicitate descoperirii arheologice: „Această megastructură este unicat deocamdată în preistoria românească”, spune arheologul Aurel Melniciuc, directorul Muzeului Judeţean de Istorie Botoşani.
Cercetările continuă, inclusiv cu determinări magnetometrice, care au reliefat dimensiunile gigantice ale structurii. Ca săpătură, doar 100 de metri pătraţi au putut fi cercetaţi la şpacIu şi periuţă.
Au fost enunţate câteva ipoteze. În primul rând, ar putea fi vorba de un templu uriaş, de acum 7.000 de ani, un loc de veneraţie şi pelerinaj poate pentru mai multe comunităţi din această zonă. Arheologii cred însă că ar putea fi şi locuinţa sau centrul de putere al unei căpetenii de trib cucuteniene, ce domina politic ambele maluri ale Prutului.
Este o certitudine faptul că cei care au locuit în uriaşa aşezare de pe malul Prutului, dar şi cei care au ridicat megastructura din centrul ei sunt oameni ai Culturii Cucuteni, de acum 7.000 de ani. Cultura Cucuteni reprezintă vârful cultural şi civilizațional al Europei neolitice. Este o civilizaţie misterioasă, dezvoltată, dar mai ales uimitoare prin spiritualitatea ei, prin reprezentările ei artistice unicat, care uimesc, la nivel mondial. Un element definitoriu al oamenilor care au aparţinut acestei culturi este expresia artistică atât de bine încetăţenită în splendida ceramică pictată, care nu este ceea ce pare la prima vedere, are o serie de coduri culturale bine încetăţenite, dar insuficient puse în valoare.

VESTIGIILE DIN INSULA ŞERPILOR

Este o insulă poziţionată în Marea Neagră, la 45 de km de ţărmurile României şi Ucrainei, în dreptul golfului Musura.
Istoricul Gheorghe I. Brătianu (1898-1953), în lucrarea sa „Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană” (2 vol., Bucureşti, 1988), descrie prezenţa civilizaţiilor antice (ionieni, milesieni) pe litoralul Mării Negre: „Unul din popasurile mai vechi este cel din «insula Albă», Leuke sau Achilleis, mică stâncă ce se înalţă în plină mare în largul gurilor Dunării, și se numeşte astăzi Insula Şerpilor. Acest punct de escală al milesienilor era garnisit cu un sanctuar ridicat în cinstea lui Achile Pontarchos, protectorul navigaţiei şi al comerţului… Istoria lor, trasată cu ajutorul numeroaselor inscripţii scoase la lumină de săpături, indică strânse contacte între aceste porturi ale litoralului, care păstrează caracterele principale ale civilizației urbane a Greciei antice şi populaţiei indigene ale hinterland-ului, geţi sau sciţi”.
A mai fost numită Hecateu, „Insula cea sfântă a lui Apollo, care se află în părţile de nord (din viziunea grecească), și anume faţă în faţă cu ţinuturile Celţilor”. În anul 1823, căpitanul rus Kriţki descoperă aici ruinele antice ale unui templu şi alte vestigii, ruine ulterior descrise şi de către germanul Köhler. Câteva basoreliefuri găsite pe insulă sunt expuse azi la Muzeul Arheologic din Odessa.
Insula, odinioară românească, a fost ocupată de fosta Uniune a Republicilor Socialiste Sovietice (URSS) după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi anexată în cursul anului 1948.
În prezent, este parte a raionului Chilia şi a regiunii Odessa, din Ucraina. Cu o suprafaţă de doar 17 hectare, Insula Șerpilor nu prezintă o importanţă mare, din punct de vedere teritorial, în schimb are importanţă din punct de vedere strategico-militar şi economic.
Stâncoasă, Insula Şerpilor este formată din gresii dure silicoase, din conglomerate şi cuartite. Pe insulă, solul este sărac, crescând o vegetaţie de stepă şi o floră xerofilă (suportând seceta) şi halofilă (suportând sarea). Nu există izvoare de apă dulce, ceea ce face imposibilă locuirea ei fără apă adusă de pe continent. Insula nu a avut în trecut importanţă, din punct de vedere economic, dar apele sale teritoriale au căpătat una deosebită după 1980, odată cu descoperirea sub sedimentele submerse dimprejur a unor zăcăminte de petrol şi gaz natural.
Multe legende venite de dincolo de timp vorbesc despre pământuri sfinte, aflate pe locul unde acum domină Marea Neagră. Unii cercetători afirmă că aici ar fi localizată chiar străvechea Atlantida, cu templele sale, în special Templul lui Apollo, zeul Soarelui, a cărui origine hiperboreeană începe să capete un contur tot mai precis. Din străvechea Atlantidă se spune că a rămas doar Insula Şerpilor – teren mistic şi loc de trecere între două lumi. Aici, pe colţurile de stâncă acum pustii, se ridica pe vremuri un superb templu care a fost închinat zeului solar, Apollo. Apele mării îi protejau pe preoţii solari de vizitele curioşilor şi ale profanilor.
Insula numită Leuky (de la termenul grecesc Leucos, „Insula Albă”) este o denumire care apare pentru întâia oară în secolul al VI-lea î.Hr. După elemente din mitologia greacă, zeiţa Thetis s-a rugat de Poseidon (zeul mărilor) să scoată din adâncul mării o insulă pentru fiul ei, Ahile, erou al poemului „Iliada”, povestit ulterior de Homer. Potrivit versiunii lui Arctinos din Milet a „Iliadei”, rămăşiţele pământeşti ale lui Achile şi Patrocle au fost aduse în insula Leucos sau Leuke de către zeiţa Thetis, pentru a fi păstrate într-un mausoleu. Mai târziu, acelaşi templu păgân va apărea în folclorul românesc sub numele de „Biserica cu 9 altare”.
Latona, mama lui Apollo, s-a născut aici şi, din cauza aceasta, Apollo a fost mai venerat aici decât ceilalţi zei, iar templul construit pe insulă a fost botezat cu numele său.
Această insulă era numită şi „Helixea” („Felicia”) sau „Nesos Makaron” („Insula Preafericiţilor”). Nu departe de insulă, se află Delta Dunării şi munţii Riphei (munţii vechi ai Dobrogei).
Printre inscripţiile antice de pe insulă, un decret olbiopolitan (din cetatea Olbia, de la gurile Niprului), datând din secolul al IV-lea î.Hr., le cere Olbienilor să-i alunge pe piraţii care „se adăposteau pe insula sacră”. Poetul roman Ovidiu (exilat la Tomis), geograful grec Ptolemeu, istoricul grec Strabon şi învăţatul grec MegaIos din Tir (care a trăit în secolul al II-lea după Hristos) menţionează cu toţii: „templul sacru, închinat lui Ahile, din insula Leucos”.
Preafericiţii sau Blajinii erau urmaşii Atlanţilor, cunoscuți şi sub numele de Rămăni. Despre ei, textele vechi amintesc că locuiau pe lângă apele cele mari în care se varsă toate apele, iar folclorul românesc spune că în acele tărâmuri îşi are Dumnezeu cetatea de unde guvernează toate ale lumii, bune şi rele.

EMIL STRĂINU, EMILIAN M. DOBRESCU
Din volumul „Agenda secretă. Ce ne ascund conducătorii lumii?!?”