VALEA MOLDOVEI – PE URMELE LUI SADOVEANU

VALEA MOLDOVEI
PE URMELE LUI SADOVEANU

Afluent al Siretului, Moldova este un râu legendar care izvorăşte din Vârful Lucina al Obcinei Feredeu din apropierea localităţii Moldova-Suliţa, jud. Suceava şi traversează trei judeţe: Suceava, Neamţ şi Iaşi, formând peisaje minunate care-i încântă pe toţi cei care au drum pe Valea Moldovei. Râul Moldova curge pe o lungime de 230 km, din nord-vest spre sud-est, paralel cu Drumul european E85 şi străbate mai multe localităţi, printre care oraşele Câmpulung Moldovenesc, Gura Humorului şi Roman, aici vărsându-se în Siret.
Legenda spune că numele-i vine de la Molda, căţeaua credincioasă a voievodului Dragoş-Vodă (1351-1353), care s-a înecat în apele învolburate ale râului, slujindu-şi cu devotament stăpânul, care a numit Moldova întreaga regiune, stabilindu-şi capitala la Baia (Civita Moldaviensis).
„Rostogolindu-şi apele în matca născută dintr-o zbuciumată istorie, râul Moldova, în drumul său de peste 200 km, ferăstruieşte toate zonele de relief din partea de răsărit a ţării. De la izvoare şi până la Roman, unde-şi încredinţează destinul bătrânului Siret, tabloul se schimbă cu fiecare clipă şi la fiecare pas devine irepetabil. Panglica argintie înregistrează succesiv peisajul încântător al Moldovei superioare, al Giumalăului masiv şi greoi sau al Rarăului cu silueata sa îndrăzneaţă, al ulucului depresionar al Câmpulungului şi micile depresiuni cu frumoasele aşezări Vama şi Gura Humorului, ce alternează cu sălbatice chei şi defilee, a inconfundabilei depresiuni Ozana-Topliţa şi netezimea platourilor şi teraselor” (citat de pe „Forumul Turistic”, preluat din lucrarea „Valea Moldovei” de C. Brânduş şi C. Sasu, apărută la Editura pentru Turism, Bucureşti, 1991).

Odată cu ieşirea din munţi, cursul râului Moldova se ramifică în depresiunile intramontane formând grinduri, praguri şi ostroave, raiul pescarilor împătimiţi, care găsesc aici locuri proprice de pescuit „la râmă” sau „la mămăligă” şi de irosire a timpului lor, spre disperarea familiilor.
Vechile aşezări omeneşti, monumentele istorice de patrimoniu de inestimabilă valoare, ca şi cetăţile Baia, Neamţ, Gura Humorului, faimoasele Mănăstiri Agapia, Văratic sau Neamţ, hanurile Drăguşeni şi al Ancuţei, plaiurile natale sau de popas al marilor personalităţi ale spiritualităţii româneşti precum Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Labiş sau, mai ales, Mihail Sadoveanu ne conduc la legătura indisolubilă dintre cultură şi istorie cu natura înconjurătoare de pe meleagurile strămoşeşti ale Moldovei. Marele scriitor Mihail Sadoveanu descrie în opera sa, ca nimeni altul, frumuseţile acestor locuri „vrăjite” de pe Valea Moldovei, pe care le-a străbătut cu pasul încă din fragedă tinereţe şi care şi-au pus amprenta asupra scrierilor sale.
Iată cum îşi aminteşte Sadoveanu clipele petrecute în copilăria sa pe Valea Moldovei: „Recunoşteam în mine după bătaia inimii senzaţia fericită pe care am încercat-o întotdeauna la malul acelei ape de munte cu numele Moldova şi în peisagiul ei aşa de caracteristic de prunduri şi izvoare. Eram într-o domnie a mea. Eram nepotul lui Gheorghe Ursachi. Moşteneam deci toate drepturile pe care le aveau acei pământeni de la apa Moldovei, cositorii din fâneţuri ori din oarze, gospodării cu căruţe de pe drumeagurile ogoarelor mă petreceu cu ochii de departe ca pe un copil al satului”.
Iar Lunca Moldovei, unde eroul său, Nicoară Potcoavă, în trecere prin aceste tărâmuri, înnopta sub cerul liber, este descrisă astfel: „Lunca de sălcii vechi deschidea bolţi în jur, pe subt ele unii din ei duseseră caii la păscut. Pe cei rămaşi, pâlpâirile focului îi descopereau când şi când, apoi umbra îi cufunda ca într-un necunoscut. Venea până la foc sunet înalt, râul sclipea lin într-o bulboară în care dintr-odată şi-a oglindit globul luna în scădere, răsărită deasupra piscului Bourei.”
La câţiva kilometri de răscrucea de la intersecţia celor trei judeţe udate de apa Moldovei (Suceava, Neamţ şi Iaşi), se află localitatea ce poartă numele voievodului întemeietor, Drăguşeni, comună de gospodari situată la drumul european E85, care, la un moment dat, în cel de-al doilea război mondial, a fost şi linie de demarcaţie a frontului. În cimitirul comunei – unde sunt îngropaţi şi mulţi eroi locali – se găseşte, în stare bună, o biserică din lemn de secol XVIII, monument istoric, cu decor sculptat, construită în 1780 şi care are două hramuri: Adormirea Maicii Domnului şi Sfântul Spiridon.
În satul Broşteni (al comunei Drăguşeni) înconjurată de o pădure seculară, se află Mănăstirea „Sfântul Gheorghe, Sfinţii Trei Ierarhi”, care include şi biserica din lemn „Sfântul Nicolae”, ctitorită în secolul al XVIII-lea. Tot în comuna Drăguşeni, jud. Suceava se găsesc ruinele fostei fabrici de bere „Natanzon”, una din cele mai moderne din perioada interbelică, ce purta numele boierului care păstorea zona şi care a lăsat în urmă şi un parc monumental, grădină publică, unde, în prezent, sub genericul „Zâmbet, joc şi voie bună”, se desfăşoară periodic manifestări culturale ocazionale de diverse sărbători tradiţionale.

De Crăciun şi Anul Nou, ca şi în alte localităţi de pe Valea Moldovei, au loc manifestări cultural-artistice prilejuite de mult aşteptatele Sărbători de iarnă (pe rit nou şi vechi), veritabile festivaluri de colinde, datini şi obiceiuri populare vechi, care includ urături şi strigături pline de haz şi de tâlc, făcute de cetele de colindători, parada fanfarelor, trupelor vocale şi instrumentale, a costumelor şi măştilor, jocul caprei şi al ursului (cele mai răspândite şi gustate obiceiuri străvechi), pocnituri din bici etc. Toate acestea îi încântă pe cei prezenţi, veniţi în număr mare, şi evidenţiază dragostea nemărginită a moldovenilor faţă de tradiţiile strămoşeşti, constituind totodată puntea indestructibilă dintre generaţii.
Sărbătorile de iarnă de pe Valea Moldovei au un farmec aparte, căci dincolo de minunatele tradiţii şi obiceiuri din străbuni, oamenii se simt mai împăcaţi, uită de supărările şi neînţelegerile din timpul anului şi merg cu colindul din casă în casă.
Una din cele mai mari atracţii ale comunei sucevene este Hanul Drăguşeni, construit între 1832-1834 de Alexandru Calimachi – fiul Domnului moldovean Scarlat Calimachi (1812-1819) la încrucişarea a două importante căi de negoţ ale vremii: Drumul Siretului (Fălticeni – Galaţi) şi ruta comercială care lega oraşul Iaşi de Piatra Neamţ şi Târgu Neamţ. Hanul Calimachi din Drăguşeni a fost restaurat în secolul al XX-lea, păstrând parfumul local de altă dată, dar şi principalul rol, de loc de popas şi adăpost pentru comercianţii porniţi la drum lung.
Cu timpul, hanurile şi-au pierdut din importanţa şi faima de odinioară, când, pe lângă loc de odihnă şi repaus pentru călători, era şi un spaţiu de petrecere şi desfătare sufletească, dar cu toate acestea rămân şi în zilele noastre locuri agreabile, utilizate de trecătorii obosiţi şi înfometaţi în drumurile lor profesionale sau turistice.
Nu departe de localul menţionat, se găseşte cel mai cunoscut şi mai cântat han românesc – un brand indubitabil al ţării noastre – în funcţiune şi acum, Hanul Ancuţei, situat tot pe Drumul European E85, la 25 km nord de Roman, în comuna Tupilaţi, jud. Neamţ, aflată şi ea pe Valea Moldovei, într-o arie naturală protejată, de o rară frumuseţe peisagistică.
Hanul Ancuţei datează din secolul al XVIII-lea, fiind frecventat de negustorii care circulau pe ruta comercială ce lega nordul de sudul ţării, fiind loc de popas al călătorilor, dar, totodată, şi de petrecere plăcută a timpului disponibil, la un pahar de vorbă de duh şi-o poveste plină de tâlc şi înţelepciune, pe fondul unei muzici lăutăreşti melodioase, sub privirile îmbietorare, pătrunzătoare şi îndemnurile îmbietoare ale fermecătoarei amfitrioane, hangiţa Ancuţa.
Clienţii care poposeau pe acest tărâm, fascinaţi de mirajul locuitorilor şi vrăjiţi de ambianţa de basm creată prin acordurile muzicii de inimă albastră, cântată cu măiestrie de lăutari vestiţi ai vremurilor şi însufleţiţi de încântătoarea hangiţă, îşi dezlegau limbile, dezvăluindu-şi simţămintele şi tainele. La gura sobei (iarna) sau la lumina din jurul focului de tabără (vara), istoriseau întâmplări de ei păţite sau de la alţii auzite, realizând o atmosferă romantică de vis, care l-a impresionat pe Sadoveanu, autorul capodoperei „Hanu Ancuţei”, scrisă în 1928.
Clădirea originală a fost dărâmată în 1943, rămânând doar ruinele zidurilor şi „fântâna dintre plopi”, care există şi în prezent, putând fi văzută de cei ce trec pe aici.

Pe locul respectiv, în anii ’70 a fost reconstruit localul de azi, care poartă acelaşi nume de legendă, reamenajat în timp, încercând a păstra parfumul de odinioară, prezentat atât de sugestiv de Sadoveanu. Chiar dacă actuala locantă are o destinaţie preponderent comercială, în consens cu cerinţele economiei de piaţă, îmbucurător este faptul că, aici, încă se mai păstrază spiritul marelui scriitor, al cărui bust tronează la intrare, organizându-se manifestări culturale menite să-i cinstească memoria. Ar fi şi greu de dat uitării, cât timp a surprins cu atâta măiestrie trăirile psiho-morale ale oamenilor de pe aceste meleaguri pe care le-a descris cu pricepere şi sensibilitate în opera sa, din care vom cita unele pasaje mai semnificative: „Trebuie să ştiţi dumneavoastră că hanul acela al Ancuţei nu era han, era cetate.
Avea nişte ziduri groase de ici până acolo şi nişte porţi ferecate cum n-am mai văzut în zilele mele.
Pe lângă adăpost, hanul oferea oamenilor şi prilej de petrecere. În cuprinsul lui puteai oploşi oameni, vite şi căruţe şi habar nu aveau din partea hoţilor…
Porţile stăteau deschise ca la Domnie. Şi prin ele, în zilele de toamnă puteai vedea Valea Moldovei cât bătea ochiul şi pâclele munţilor pe păduri de brad până la Ceahlău şi Haluca. Iar după ce se cufunda soarele înspre tărâmul celălalt şi toate ale depărtării se ştergeau şi lunecau în tainice neguri, focurile luminau zidurilor de piatră, gurile negre ale urşilor şi ferestrele zăbrelite. Contenea câte un timp viersul lăutarilor şi porneau poveştile…”. „Vinul era adus de Ancuţa în cofăiel plin, cu ulcica mereu nouă, înainte ca povestitorul să-şi înceapă istoria, toţi vâră ulcelele în cofăiel şi lăutarii cântă. Din când în când Ancuţa aduce de la foc pui fript, în ţiglă. Când vine muşteriul, Ancuţa îl întâmpină cu pui fript în talger de lut şi cu pită proaspătă”. Hanul Ancuţei nu este însă monopolul cutural al lui Sadoveanu, el fiind evocat şi cântat şi în alte opere literare sau muzicale de incontestabilă valoare, mult apreciate de marele public… Spre exemplificare, redăm nemuritorul refren al cântecului genialei Maria Tănase (înregistrat în 1956 la Radio România): „Un cântec, o glumă şi-un strop de Cotnar,/ Aici la Hanul Ancuţei!”.
Dar nu numai la hanurile de pe Valea Moldovei se pot savura delicioasele bucate moldoveneşti, ci în toate casele de pe aici, mai ales la petreceri, bâlciuri sau mese festive. Şi dacă în numărul trecut făceam apologia inegalabililor „mucenici moldoveneşti de pe Valea Tazlăului”, acum, nu putem trece cu vederea excepţionalul cozonac auriu al harnicelor şi priceputelor gospodine de pe Valea Moldovei, care, pe lângă ingredientele cunoscute – mac, nucă, cacao şi rahat din belşug – aidoma focoaselor tăzlăoance, pun în aluat şi o esenţă miraculoasă, pe care numai când şi cui vor ele o împărtăşesc: un strop de iubire (ca-n melodia Mariei Tănase anterior menţionată).

Tot aici, pe Valea Moldovei, se fabrică şi celebra Samavoancă – o băutură spirtoasă cu iz înţepător, făcută din sfeclă, care se poate consuma la birturile ieftine şi speluncile din zonă, numită şi „adiomană”, căci, consumată în exces, duce inevitabil la ciroză galopantă, fatală. De aceea, în rândul localnicilor, circulă şi o glumă, adesea auzită: „Păi, în cârciumă sunt foarte puţini clienţi din anii trecuţi!” „ Păi, da. S-au mutat peste deal” (unde se află cimitirul).
Din fericire, majoritatea gospodarilor de pe aici consumă cu măsăură ţuica şi vinul din producţie proprie, principala lor preocupare nefiind alcoolul.
Valea Moldovei oferă şi alte atracţii pe care orice turist sau trecător ocazional la întâlneşte şi-l determină să revină.
Dar şi scrierile lui Sadoveanu, care i-au adus o reclamă binemeritată, au făcut ca zo na să constituie un punct de interes pe harta României, păstrând permanent spiritul marelui scriitor, îndemnându-te mereu să calci pe urmele sale.

HORAŢIU MĂNDĂŞESCU