VALEA OLTULUI, DUPĂ 50 DE ANI…

VALEA OLTULUI, DUPĂ 50 DE ANI…

De mult, de o viață, am evitat locurile comune. M-am dus spre inedit, în spatele locului comun. Așa am descoperit, de pildă, Valea Frumoasei acum mai bine de 10 ani. Dincolo de Sebeș-Alba, în profunzimea sa. Spre munte.
Trecând prin Petrești, unde nu poți ocoli crâșma lui Simi.
Unde a făcut ca vara să „plouă” din senin pe acoperișul de plastic transparent; și unde înainte de a ajunge la masă guști dintr-un beci salam afumat, cârnați, slană; iei, smulgi din legătura atârnată în tavan o ceapă roșie sau de apă; mănânci cu mâna și muști din pită caldă; bei, vrei nu vrei, un pahar de pălincă de-a locului; și abia apoi te așezi să-ți tragi sufletul și să mănânci ca Omul… dacă mai poți… Apoi, de aici, de la răscruce, o iei spre munte.
Spre ce? Atunci i se spunea neoficial Transfăgărășanul 2. Azi, Transalpina. L-am parcurs câteva veri la rând, urmărind cu nerăbdare, ca un CTC-ist de drumuri, lucrările lui, parcurgându-i hârtoapele șantieriste și mergând până la capăt cu înverșunare. Drum, azi gata… Astfel s-a deschis civilizaţiei poate ultima zonă sălbatică a României. S-a „civilizat”. O spun cu tristețe ecologică…
De aici, uneori derivam spre Groapa Seacă, cabana fostului director al minei Petrila și puțin fost om politic local din Valea Jiului, Bogdan Bujor. Bunul meu amic… și Cristina sa.
Dar, apropo de acest tip de devieri, m-am îndepărtat de subiect. VALEA OLTULUI. Așa că, am hotărât cu ajutor local, bunul meu prieten Nicu Jivan, să mă așez pe cel mai comun și populat loc din Valea Oltului. În fața Mânăstirii Cozia. Pe stânga dinspre Rm. Vâlcea. Unde-i un șir de barăci – spații comerciale. Cu ceramică de Korund, cu artizanate, cu suvenire secuiești și românești, mai mult sau mai puțin kitchoase („chicioase”, dacă nu se supără Academia Română… ). Cu haine turcești, indiene mai nou, și alte ieftinisme populare – scuzați pleonasmul dacă vă „prindeți” la el – marfă de lumea a 3-a din cauza căreia blochează circulația, ziua, destul de intensă, vara…

Ei, imediat ce se termină acest șir de barăci, dar imediat, chiar în spatele lor se află un grup de vile. Unele jos, aproape și nu prea de spatele dughenelor, altele sus pe un drum amenajat… și toate constituie așa numita, zisa, „Tabăra BTT”. A Ministerului Sporturilor… M-am gândit că vom sta ca pe Lipscani. Care pentru subsemnatul e chiar infernul aglomerației civilizate din București… Jos, ritmul trepidant al turismului estival, vuietul mașinilor în plină viteză pe asfaltul cald. Apoi, Mânăstirea care numai sihăstrie nu mai e cu puhoaiele de rigoare. Dar care atrage mii de enoriași, turiști spirituali, pelerini, credincioși și turiști neutri religios dar dornici de locuri istorice. Alt flux uman. Mașini personale, autocare, ba și o toaletă publică extra-solicitată, cu coadă ca la măcelăriile ceaușiste… Am pronosticat că stau doar o zi. Atât voi rezista. Am greșit. Numai că mergând mai sus pe platforma de deasupra din Tabără, mai vezi câteva clădiri vechi, frumoase și deloc îngrijite. Sărăcite, nu neglijate. Intendentul e unul super-gospodar. Ba, poate cea mai frumoasă din clădiri e ascunsă în pădure ca o fecioară târșeloasă și cvasi-sălbăticită, e de-a dreptul insalubră. Nu are Ministerul bani, asta e clar! Izolația de termopane, însă, atenuează vuietul încontinuu al mașinilor din trafic.
Poți dormi liniștit. În ciuda previziunilor sumbre am rămas o săptămână…
Dar, dacă te lasă câinii… Vai, nu se poate, aici e o turmă, dragă, de 4-5 câini, fideli să zicem, legați sentimental de Tabără. Care ziua lucrează pe lângă grătarele de mici, cârnați și ce o mai fi specific românesc. Plus mai puțin celebrii „kurtos-calacs”… E a doua seară a sejurului. Plouă tare și câinii latră, latră. De ce, oare? Deschid fereastra. Și văd o scenă. Câinii, „băieții” locului, din cartier, se certau la sânge, la propriu cu… da!, da! da!, câțiva mistreți! Coborâți din pădurea de deasupra. Din codru, cum ziceau doina, balada și haiducul… Noroc cu prea-huliții câini! Că pe mistreți nu-i poți împușca.
Un sfert de oră a durat lupta. Până când familia de porci ordinari – nu ca ăia de casă, niște domni! – mama cu puii a fost pusă pe fugă.
A doua zi, doamna care administra zona comercială, aceea cu geanta și carnetul de amenzi, ne-a deslușit. Aici, da!, la nici 10 metri de un drum național important, să coboare mistreții? Da, sunt speriați, înfometați, nervoși, înconjurați de „civilizație”. Acum o sută-două de ani aici erau stăpâni străbunicii lor… Coboară adesea. N-ați văzut cum arată poiana din fața vilei dvs? Rânită cu boturile, călcată-n copite? Ba da, zic, chiar ne întrebam cum s-a ajuns așa? Cum au reușit copiii din tabără – noi la ei ne gândeam – să „are” tot gazonul natural și mai ales cu ce și de ce? E o luptă veche, ne spune doamna controlor – cred că ăsta e cuvântul din nomenclatură… – uitați-l pe câinele ăla alb, nu mai poate să latre, a fost împuns în piept de cornul mistrețului, și-a pierdut glasul. Cel mai rău și cel mai vocal e ăla mai mic și mai tânăr. Se luptă fără frică. În rest, ceilalți trei, figuranți, mai fricoși. Latră de la distanță…
MIERCURI 6 septembrie. Jurnal. Căciulata. Zi urâtă.
Dar a apărut soarele după ploaia de azi noapte. Apoi, cu soarele, Nicu și scumpa lui soție Miana. Să stai cu ei e o mare bogăție. Ea, o scumpă. El, bun povestitor, bun ascultător. Coseur. Om politic retras în scârbă, intelectual fin cu lecturi multivalente. Un polihistor. Ne pândim pauzele de respirație ca să ne lăfăim nemăsurat, ore-n șir, în conversaţie, comentarii de lecturi, topuri de autori, muzici, dirijori, savanți – el e inginer, fost director, fost penelist din era Câmpeanu, Patriciu. Ca și mine: patricieni. Dar acu’: fără politică! Ajungem însă la ea volens-nolens de câte ori vorbim cu nostalgie de degradarea a tot ce e degradabil în scumpa noastră Republică. De la om la animal, apropo de mistreții războinici. Ca musulmanii mei din Austria veniți peste noi în bejanie…
Doamna Jivan ne-a adus bunătăți – salată de vinete, zacuscă, gem de prune fără zahăr, șnițele de curcan, biscuiți de casă, pește prăjit. Nicu, un vin sec de Drăgășani. Cam puțin, i-am spus, eu încă mai beau dar nu trec de litru… Am mâncat în curte, pe o masă turnată-n beton din faţa vilei, la soare. Lena mea era-n extaz: de mult nu a mai pățit așa ceva de frumos… Apoi, am mers pe malul Oltului la plimbare spre Călimănești. Voiam să ajungem la parc, să luăm vaporașul care face plimbări, e o zi frumoasă de toamnă. Distanță cam mare pentru etatea noastră. Ne-am oprit din când în când pe băncile de pe mal, am cumpărat cimbrișor, nuci, frunze de afin. E acolo un soi de Corso, un Mainstreet ciudat și original, care urmează firul Oltului. Nici de aici nu se prea aude – sau ne-am obișnuit? – foșnetul acela de metropolă cu care parcă am venit de la Bucale. Zvon de de trafic adus parcă la purtător și în aceste locuri destinate cândva liniștii.
Ne-am întors și ne-am oprit la han să mâncăm păstrăvi, varză călită și grătar. Plimbarea ne făcuse foame. Se înserase. Cei doi au plecat. Ei vin tocmai de la Râmnic…
JOI 7 septembrie. Jurnal. Nu știu de ce, revăzând cu ochii minții periplurile din copilărie prin Valea Oltului, după cel puțin 50 de ani, fotografiile cu tataie și mamaie, făcute an de an aici, mă opresc la romanul lui John Steinbeck „Eu și Charlie redescoperind America”. Sau, cam așa ceva, căci sunt cel puțin două ediții românești cu două denumiri diferite la originalul „Travels with Charley in Search of America” („Eu și Charley descoperim America”, zic unii). 1962. Un roman – jurnal tot așa, la o revenire în turul Americii după un timp consistent… Apropo, continui să citesc romanul dlui Ghițescu, româno-canadezul nostru, recomandat de Muguraș Maria Petrescu – Vnuck. Interesantă abordare a unui subiect ce-mi pare de un eliadesc timpuriu. Sau, mai degrabă, în stilul pe care tănărul romancier eșuat în policiere comuniste Radu Theodoru îl abordase înainte de venirea rușilor… .
Se aud clopotele de la mânăstire pentru slujba de dimineață. Azi e hram la Mânăstirea Ostrov din Călimănești. Mă tot gândesc apropo de „degradările”, lunecările, evo/ invo… luțiile americane relatate de Steinbeck, mă întreb cum era viața monahală, cum era sihăstritul, schimnicia pe Valea Oltului, plină de așezăminte, înainte ca ea să devină o mare trecătoare spre Transilvania. Un „lipscani”, cum zic eu.
Am primit un telefon de la Ghiță din Vlădești.
Fostul primar ne invită la el. S-a mutat în motelul de la benzinărie. Am plecat la Vlădești. N-am mai fost demult aici. Primire cu multe bucate făcute de Mariana, vinuri bune de la Ghiță. Am sporovăit până pe la la 23. Lui Ghiță i-am oferit cartea „Pionier”… am comentat despre trupe și muzicieni comuni. Am rămas la ei. Jivanii au plecat acasă.
VINERI 8 septembrie – Sfântă Maria. Jurnal. Am plecat la Cozia, cu Ghiță, să ne facem bagajele. Mașini multe, e târg la Seaca, locul de lângă cele 3 clădiri cilindrice e plin de mașini, căruțe, jocuri, trențe. Ne-am luat lucrurile, am mulțumit gazdelor pentru primire, și ce primire, ce sejur! și ne-am întors la Vlădești, unde venise Florin de la București să ne ia cu Dusterul meu. Am trecut și pe la ferma lui Ghiță. Ce a rămas după vânzare. A vândut fratelui lui Ioan Erhan. Economistul… Superb loc. Multă muncă. Lac, pomi, pajiște, animale.
După ce a vândut mai mult de jumătate din ea. Gospodar.
Am felicitat-o pe Mariana, soția lui Ghiță de ziua ei, i-am dat o carte – Erotikon – cu dedicație și o cană de-a Lenei. Am plecat cu Florin spre Băbeni, să luăm fetele. E destul de aglomerat pe drum, cu toate că e joi. Lumea se mișcă, e sărbătoare, oamenii intră și ies din biserici. Am fotografiat biserica acoperită cu tablă, a lui Lahovary. E-n plin câmp. Pe o pantă. Au acoperit-o cu tablă de sus până jos. Îmbrăcată. Se vede doar crucea. Nu se găsesc resurse pentru a fi refăcută. Să fie prea multe mănăstiri în Vâlcea? Nu mai interesează încă una… Am cumpărat două linguri de lemn de la o familie de rudari. Aveau expunerea la poartă. Lângă calea ferată. Nu știu ce tren trece, că dacă vrei să ajungi cu trenul la Râmnicu Vâlcea faci 8 ore de la București. Prin Sibiu, sau prin Alexandria!!! Oamenii merg cu mașinile la București, pe Dealul Negru. Știu că s-a început o cale ferată demult, dar un ministru a avut interes să nu se termine, având linie de mașini. Mitrea?

Fetele erau agitate, ne-au povestit că au fost la bâlci la Băbeni, la râu cu trăsura, au pescuit. Am încărcat mașina cu vârf și ceva-ndesat și am plecat. Ne grăbeam să nu se trezească Eva cea mică, care, fiind agitată, a adormit cu greu. Am făcut o escală și la directorul Stațiunii Pomicole Mărăcineni-Pitești. La 6 am ajuns în București. Eram pe drum de la 8 dimineața. Plecasem de pe Valea Oltului, parcă. De LA Valea Oltului. Ca subiect de reportaj. Iar îmi vine-n cap cartea lui Steinbeck, care constată schimbările din America dintr-o viață. A lui… Și, dincolo de comportament, care să zicem evoluează, schimbarea limbii… americane. A accentelor locale pe cale de dispariție. A culorii tot mai uniforme adusă, zicea el, de televiziuni. O Americă schilodită sau egalizată de televiziuni și posturi radio. Toată lumea e la fel, toți vorbesc aceeași limbă. Același accent, melodie. Lucru pe care l-am constatat și eu. La noi. Nu pe Valea Oltului, care s-a pervertit de mult. Arar mai prinzi la vreun ins de peste 50 de ani vreun perfect simplu. Văzui. Făcui. Scrisei.
SÂMBĂTĂ 9 septembrie. Festivalul Enescu. Sala Palatului. Lume multă. Bună. Îmbrăcată diferit. De seară; de zi; în frac; sport. Îl văd pe Opaschi… câțiva frați zidari, pietrari… Spectacol frumos, dirijorul extra, slăbiciunea mea: rusul (osetinul) Valerii Gherghiev (snobii scriu în engleză Valery Gergiev…). Cu Munchner Philarmoniker. La pian Daniil Trifonov. Rahmaninov, Concertul 2 în do minor op 18; Bruckner simf. a IV. Aplauze, flori. Maestrul nu face bis! Cum să o interpretez? Mârlănie? Lene? Nedelicat. Rusnac, deși… Nu-i bai! La postul sovietic MEZZO mă scol cu el, mă culc tot cu el…Auzi, Gherghiev…
DUMINICĂ 10 septembrie. Jurnal. M-am sculat târziu, dar am dormit nițel. Sunt cam mototlit, nu altceva. Seara, Mezzo, lectură, termin cartea canadezului. Cum spuneam…
LUNI 11 septembrie. Jurnal. Sala Palatului. Royal Philarmonic Orchestra London. dir. Charles Dutoit. La vioară – Frank Peter Zimmermann. Funesta „Pavane pour…” a lui Ravel, apoi Beethoven – Concert în Re major, op 61 și „Petrușka” lui Stravinski…”. La bis o piesă suavă bazată pe sunete de coarde. Neanunțat. Necunoscut…
A fost un bis de vis. Cum fu pe Valea Oltului. De care nu scap. Ca un vis de bis… Nu-mi revin. E ca-n prima zi după o iubire la prima vedere, la fel ca ne-vederea ei…
Evadez cu greu din frumos. Mă rotesc într-un vals din „frumos” în „și mai frumos…”. Undoitrei-Undoitrei…

GEORGE STANCA