Vânătorii de munte apărătorii din fortăreața Carpaților

Munții Carpați, așa cum sunt așezați în interiorul m e l e a g u r i l o r românești au fost dintotdeauna loc de refugiu pentru românii alungați de invaziile armatelor străine, au fost sprijin pentru trupele române inferioare numeric în luptele lor de apărare, au asigurat protecție pentru cetăți și fortificații cu căi de acces bine păzite și ușor de apărat. Această moștenire cu încărcătură istorică a demonstrat că fortăreața Carpaților va fi mereu de strajă și îi va ajuta pe bravii noștri oșteni să îi folosească cu dibăcie caracteristicile strategice. Istoria românilor a subliniat, cu pregnanţă, că nevoia de a duce acţiuni de luptă în zone montane înalte este vitală pentru apărarea neamului.

În spațiul montan cele mai periculoase şi dificile tipuri de acţiuni militare în condiţiile în care structurile militare nu trebuie să facă faţă doar luptei cu inamicul, ci şi climei adeseori schimbătoare și de cele mai multe ori neprietenoase, dar mai ales terenului foarte dificil – trecători și defilee cu puncte obligatorii de trecere, chei cu drumuri înguste ce face imposibilă traversarea lor cu blindate grele, zone care împiedică inamicul de a respinge atacurile prin surpindere și ambuscadele. Trupele româneşti destinate pentru lupta în teren muntos sunt vânătorii de munte a căror specialitate militară este o componentă a infanteriei și fac parte din Forțele Terestre Române.

Unitățile de vânători de munte au rolul de a desfășura operații independent și în cooperare cu celelalte forțe, în teren muntos- împădurit, pe direcții și în raioane greu accesibile, în orice condiții de timp și anotimp, acolo unde celelalte arme nu pot acționa. În apărare, structurile de vânători de munte pot acționa pentru apărarea unei localități montane sau grup de cabane, pentru apărarea unor puncte obligatorii de trecere, trecători sau depresiuni intramontane, precum și pentru apărarea unor lucrări de artă – baraje hidrotehnice, viaducte, tunele, poduri și altele. De asemenea prin acțiuni de hărțuire permanentă asupra inamicului ce duce acțiuni ofensive în zona montană, îi poate fracționa dispozitivul, perturba aprovizionarea logistică și chiar îi poate creea o stare de nesiguranță în zona respectivă, ducând la scăderea gravă a moralului luptătorilor inamici.

Trupele de vânători de munte din Armata României au participat activ la luptele din cele două războaie mondiale și la misiunile internaționale din Angola, Somalia, Bosnia, Kosovo, Irak și Afghanistan. În prezent, Armata Română are două brigăzi operaționale: Brigada 2 Vânători de Munte „Sarmizegetusa” din Brașov subordonată Diviziei 1 Infanterie și Brigada 61 Vânători de Munte „General Virgil Bădulescu” din Miercurea Ciuc subordonată Diviziei 4 Infanterie. Primele unități de vânători de munte au apărut în structura forţelor terestre româneşti ca o necesitate operaţională începând cu Primul Război Mondial.

Trupele de vânători de munte ale armatei române au fost înfiinţate la 3 noiembrie 1916 când Marele Cartier General prin Ordinul nr. 294, a decis ca Școala Militară de Schiori din București să fie transformată în „Corpul Vânătorilor de Munte”, organizat în 3 batalioane cu 3 companii fiecare, având un efectiv de 2000 de militari care au reprezentat, încă de la începuturi, o specialitate de elită a infanteriei româneşti.

Acesta a acţionat ca o adevărată unitate, cu caracter independent, împotriva trupelor germane şi austro-ungare, pentru prima dată în campania anului 1917. Ulterior, pe timpul campaniei din 1918, Corpul Vânătorilor de Munte s-a transformat în Batalionul de vânători de munte. Chiar dacă acesta se numea batalion, avea în organica sa nu mai puţin de 4000 de militari ce constituiau o forţă specializată de elită la acea vreme. Pe timpul campaniilor din 1919 din Transilvania şi Ungaria, denumirea a fost modificată în Regimentul de vânători de munte. În perioada interbelică, trupele de vânători de munte româneşti au fost organizate, iniţial, în două divizii, având în organică doar câteva brigăzi specializate în ducerea acţiunilor militare specifice arealului montan. La data de 1 iulie 1923, a luat fiinţă noul Corp al Vânătorilor de Munte, odată cu apariţia Diviziilor 1 şi 2 Munte, mari unităţi ce au fost înfiinţate ca o nevoie specifică pentru ducerea acţiunilor militare specifice terenului muntos-împădurit din Carpaţi.

Astfel, după diverse transformări structurale în timp, generate de diverse opinii şi iniţiative, în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, Corpul Vânătorilor de Munte avea în organică 4 brigăzi, compuse din 12 Grupuri de Vânători de munte, fiecare grup având în organica sa câte 2 batalioane. Au existat, astfel, în perioada interbelică, în total 24 de batalioane, dintre care primele 16 erau unităţi active, operaţionale, foarte bine pregătite şi dotate, iar celelalte 8 erau existente doar structural, urmând a fi formate numai după decretarea mobilizării generale, fiind mai puţin eficiente din punctul de vedere strict al pregătirii specifice de munte. Astfel, o brigadă de vânători de munte avea în compunere 6 batalioane de vânători de munte, un Grup de Artilerie de Munte (1 la 2 divizioane de tunuri de munte calibru 75 mm sau 76 mm şi un divizion de obuziere de munte calibru 100 mm), precum şi un batalion de pionieri de munte (specialitatea geniu). Batalionul mai avea în organică o companie de armament greu ce era structurată pe 3 plutoane mitraliere şi un pluton aruncătoare.

La fel precum cavaleria românească, trupele de vânători de munte aveau o pregătire şi un grad de eficienţă cu mult mai ridicate decât infanteria. La nivelul batalioanelor de vânători de munte exista, prin concepţie şi instruire, un grad de iniţiativă în pregătire şi independenţă în acţiune cu mult mai ridicate decât la alte unităţi similare de infanterie. Acestea erau, totodată, proiectate şi adaptate acţiunii eficiente în areal montan, dar lipsa de suficientă artilerie le făcea mai vulnerabile în câmpie.

La nivelul Corpului de Munte mai existau, ca unităţi de sprijin logistic, un batalion îmbarcat, un „tren batalionar“ şi o companie spital de campanie. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Corpul de Munte era compus din Brigăzile 1, 2 şi 4 Mixte Munte, iar Brigada 3 Mixtă Munte era staţionată pe frontiera cu Ungaria. Începând cu 3 iulie 1941, Corpul de Munte şi-a început acţiunile sale militare participând la eliberarea Bucovinei şi Basarabiei, teritorii româneşti răpite de Uniunea Sovietică drept urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov din anul 1940.

După forţarea Prutului, împreună cu trupele germane aliate, brigăzile de vânători de munte au dus lupte grele şi sângeroase pe teritoriul actual al Republicii Moldova, ajungând, la un moment dat, până pe ţărmul nordic al Mării de Azov. La finele campaniei anului 1941, Brigada 2 Vânători de Munte a fost redislocată în ţară pentru refacere, în timp ce Brigăzile 1 şi 4 au rămas să lupte în Crimeea. Începând cu 15 martie 1942, brigăzile de vânători de munte şi cele de cavalerie au fost transformate în divizii. Această măsură a fost luată de factorul politico-militar pentru a reliefa mai bine contribuţia românească la efortul de război antisovietic.

Ulterior, în iulie 1942, Diviziile 2 şi 3 Munte au fost redislocate pe noile linii ale frontului în campaniile din zona Caucazului şi Kubanului, ajungând, prin lupte, până la sudul Munţilor Caucaz, la Elbrus, Groznîi şi Vladikavcaz. Trupele de vânători de munte, fiind percepute ca trupe foarte eficiente, au luat parte, pe Frontul de Est, la cele mai grele bătălii, inclusiv la cele pentru Sevastopol şi Stalingrad, acolo unde performanţele lor le-au reliefat şi mai bine reputaţia. Toţi comandanţii lor de la brigadă în sus au fost medaliaţi cu cele mai înalte decoraţii româneşti şi germane, Ordinul „Mihai Viteazul” şi Ordinul „Cavaler al Crucii de Fier”. După multe alte grele bătălii de pe Frontul de Est, pe timpul campaniilor din anii 1943 şi 1944, în august 1944, România a rupt alianţa politico-militară cu Germania şi s-a alăturat Coaliţiei Naţiunilor Unite, cu toate forţele sale, împotriva trupelor germane şi ungare, începând, astfel, campania de eliberare a Transilvaniei de Nord, teritoriu românesc pierdut prin Dictatul de la Viena, din 1940.

La 30 august 1944, Diviziile de Munte au început luptele cu trupele germano-ungare, eliberând teritoriul românesc şi continuând luptele pe teritoriul Ungariei, iar ulterior, pe teritoriul Cehoslovaciei, în masivii muntoşi Javorina şi Tatra. Diviziile de Munte au încheiat participarea la cel de-al Doilea Război Mondial lângă Praga, la data de 12 mai 1945. După dislocarea pe teritoriul naţional, diviziile vânători de munte au trecut la structura de pace în garnizoanele în care au fost încartiruite. Dar, istoria lor a luat o turnură nedorită: pentru că vânătorii de munte au fost foarte eficienţi în luptele purtate împotriva sovieticilor, fapt pentru care aceştia i-au poreclit „diavolii verzi“, ocupanţii sovietici au forţat noua conducere comunistă din România să desfiinţeze, pas cu pas, trupele de vânători de munte. Aşa s-a ajuns ca, la 14 aprilie 1961, să fie desfiinţată ultima mare unitate din forţele armate române, Brigada 2 Vânători de Munte.

După circa trei ani de la desfiinţarea abuzivă, datorită schimbărilor de ordin politic, Marea Adunare Naţională, organul legislativ al României de la acea vreme, a decis ca, începând cu 14 octombrie 1964, să reînfiinţeze trupele de vânători de munte, iar acest lucru s-a întâmplat prin reînfiinţarea Brigăzii 2 Vânători de Munte, brigadă care este azi una dintre unităţile reprezentative ale Forţelor Terestre ale Armatei României. Între anii 1964 şi 1990, evoluţia trupelor de vânători de munte s-a focalizat pe pregătirea specifică ducerii acţiunilor militare în teren muntos-împădurit şi pe proiecţia lor structurală tot mai pregnantă, ajungându-se ca numărul brigăzilor de vânători de munte să fie de şase în prima parte a anilor ’90.

Primele nuclee de vânători de munte după reînfiinţare au gravitat prin Brigada 2 Vânători de Munte în jurul oraşului Braşov, ulterior, acestea s-au extins prin Brigada 4 Vânători de Munte pe lanţul Carpaţilor Meridionali în anul 1969 la Curtea de Argeș, în nordul României prin Brigada 1 Vânători de Munte în anul 1977 la Bistrița, pe Munţii Apuseni în 1982 prin Brigada 5 Vânători de Munte la Alba Iulia, în zona Petroşanilor în 1990 prin Brigada 7 Vânători de Munte şi, în final, în Carpaţii Orientali în 1991 prin Brigada 61 Vânători de Munte la Miercurea-Ciuc.

Apogeul dezvoltării acestor trupe a fost atins în anul 1991, când armata română dispunea de şase mari unităţi de vânători de munte, totalizând 15 batalioane şi 6 divizioane de artilerie de munte. Ulterior, în perioada 1997-2006, s-au desfiinţat, succesiv, Brigada 7 Vânători de Munte, Brigada 1 Vânători de Munte, Brigada 4 Vânători de Munte, Brigada 5 Vânători de Munte, o parte dintre unităţile acestora fiind resubordonate celor două brigăzi rămase sau altor mari unităţi din Forţele Terestre.

Pentru a sublinia experienţa bogată a trupelor româneşti de vânători de munte, trebuie menționat că, în ultimii 50 de ani, Brigada 2 Vânători de Munte şi, în perioada recentă, Brigada 61 Vânători de Munte, au primit vizita a peste 800 de delegaţii guvernamentale şi militare străine de pe întreg mapamondul precum şi a unor structuri militare străine cu care s-au instruit, delegaţii care au remarcat înaltele deprinderi specifice şi profesionalismul apărătorilor crestelor carpatine. În perioada 1995-2001, trupele de vânători de munte au desfășurat exerciții de instruire în comun cu forțe speciale din SUA, Marea Britanie, Grecia, Olanda, Turcia, Franța și Italia, făcându-se un schimb util de cunoștințe privind ducerea acțiunilor de luptă în teren muntos – împădurit, procedeele tehnice de escaladare a masivilor muntoși, cât și a salvării răniților din abrupturi montane.

Pentru misiunile de menținere a păcii sub egida ONU sau NATO este destinată cu caracter permanent o companie din cadrul Batalionului 21 vânători de munte, care poate executa la ordin misiuni de căutare și salvare a accidentaților în zonele montane. Trupele de vânători de munte sunt proiectate astăzi pentru a putea acţiona în condiţii de climă extreme, în condiţii dificile de timp şi anotimp şi în condiţii dificile de teren puternic frământat, să escaladeze tactic culmi şi vârfuri dificile, pentru a putea fi foarte buni trăgători cu toate categoriile de armament din dotare şi foarte buni la acţiunile militare în areal montan, precum şi la marşurile pe distanţe lungi.

Militarii din trupele de vânători de munte obişnuiesc a spune despre ei înşişi că sunt „specialişti în arta improvizaţiei“ – au fost şi sunt capabili să folosească în sprijin caii, care pot constitui la nevoie subunitățile samarizate, în zonele montane unde tehnica motorizată nu poate pătrunde, să participe la operaţii de luptă sau de stabilitate în afara teritoriului naţional, la misiuni de asistenţă umanitară ori la misiuni de căutare-salvare în mediul montan înalt. Vânătorii de munte români şi-au dovedit calităţile de a acţiona rapid şi eficient în orice tip de mediu de acţiune specific oricărui teatru de operaţii.

Col. (r) Antonio Marinescu