VASILE CÂRLOVA (4 FEBRUARIE 1809 – 18 SEPTEMBRIE 1831) – „O stea care răsare chiar într-al său apus”

VASILE CÂRLOVA

4 FEBRUARIE 1809 – 18 SEPTEMBRIE 1831
„O stea care răsare chiar într-al său apus”

Versul de mai sus face parte din poezia „La moartea lui Cârlova” scrisă de Ion Heliade Rădulescu şi defineşte metafora nefericitului destin literar şi existenţial al poetului Vasile Cârlova, „steaua” care s-a stins la început de drum. Chiar dacă „zestrea” literară pe care ne-a lăsat-o cuprinde cinci poezii, atât de tânărul locotenent al oştirii naţionale a rămas în conştiinţa celorlalţi, cunoscătorilor şi iubitorilor de poezie, un poet de mare talent „ce inaugurează romantismul, intuindu-i toate notele particulare”, după cum constata Şerban Cioculescu.
Vasile Cârlova s-a născut în ziua de 4 februarie 1809, la Buzău, ca fiu al ispravnicului Ioniţă Cârlova şi al Sevastiţei, născută Lăcusteanu. Tatăl, Ioniţă Cârlova, descindea dintr-o familie de mici boieri buzoieni, care numără printre înaintaşii ei îndepărtaţi şi un mitropolit. Rămânând orfan de ambii părinţi, de mic, a fost crescut de o mătuşă, o soră a mamei, căsătorită la Târgovişte cu stolnicul Nae Hiotu, astfel că poetul şi-a petrecut copilăria la Târgovişte şi la Bucureşti, unde locuiau tutorii săi. În casa acestora învaţă limbile greacă şi franceză, cu un dascăl de familie. Studiază la Târgovişte cu dascălul Rafail şi la Şcoala lui Ioan Mitilineu.
Deoarece stăpânea bine limba greacă, traduce din proza lui Mousaios „Hera şi Leandru”; cunoscând franceza, traduce din această limbă primul act din „Zaire” de Voltaire; aceste traduceri s-au pierdut în timp. Cele cinci poezii: „Păstorul întristat”, „Înserarea”, „Ruinurile Târgoviştei”, „Rugăciune” şi „Marşul (Oştirii române)” au fost publicate de Ion Heliade Rădulescu în „Curierul românesc” (în 1830), ziar apărut în Bucureşti, în anul 1829, sub conducerea acestuia, ziar ce va avea şi un supliment literar editat de acelaşi inimos I. H. Rădulescu, „Curierul de ambe sexe” (la întrecere cu Gheorghe Asachi care a scos la Iaşi, în acelaşi an, „Albina românească”, ziar căruia îi adăuga şi el un supliment literar, „Alăuta românească”).
În anul 1830, Vasile Cârlova intră în oştirea naţională ca sublocotenent de cavalerie. În 1831, se afla la Craiova, în tabăra militară, unde se îmbolnăveşte de o boală infecţioasă (dizenterie sau ftizie) care îl răpune în 18 septembrie 1831. A fost înmormântat în cimitirul Madona Dudu, de unde osemintele au fost transportate în cimitirul Sineasca – urmele mormântului său au dispărut. Deşi este concentrată în cinci poezii, experienţa lui literară este totuşi atât de semnificativă, încât constituie veritabilul început al liricii române mature, fiind considerat întâiul poet romantic al nostru.
Amintim că în această epocă se manifestă în literatura română două curente, clasicism şi romantism, ce se împletesc în creaţiile scriitorilor, astfel că avem de-a face cu un clasicism romantic sau cu un romantism clasic. Clasicismul, mai exact neoclasicismul, s-a născut în Franţa în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când N. Boileau, în „Ars poetica”, elaborează principiile estetice ale curentului, ce are ca model Antichitatea greacă, socotită o epocă a perfecţiunii în sculptură, arhitectură, literatură. Boileau se inspiră din „Ars poetica” lui Aristotel şi „Ars poetica” lui Horaţiu.
Estetica acestui curent impunea anumite norme: primatul raţiunii asupra fanteziei şi pasiunii; primatul generalului asupra particularului; primatul datoriei cetăţeneşti faţă de sentimentele şi opiniile personale; personajul literar trebuia să fie animat de înalte idealuri eroice şi de principii morale, capabil de acţiuni măreţe; personajul principal provine din rândul aristocraţiei, al marii nobilimi, al capetelor încoronate, sau al înaltului cler; tragedia să aibă unitate de acţiune, timp, spaţiu (o singură acţiune desfăşurată în acelaşi spaţiu în 24 de ore); opera trebuie să aibă limbaj elevat, să fie armonioasă, clară, opera trebuie să exercite asupra cititorului efectul de catharsis (de purificare); natura să fie un fundal frumos, armonios. Marii clasici ai lumii: Boileau, Corneille, Racine, La Fontaine, Molière, La Bruyère (Franţa) Milton, A. Poe (Anglia), Alfieri (Italia) etc.
Romantismul s-a născut în Franţa, ca reacţie împotriva clasicismului şi a avut o răspândire rapidă în Anglia şi Germania. Estetica acestui curent a fost considerată prefaţa dramei „Cromwell” de Victor Hugo, la începutul secolului al XIX-lea.
Romanticienii dau frâu liber fanteziei, imaginaţiei, sentimentalului; ei trăiesc plenar sentimentul naturii pe care o ilustrează în creaţiile lor în toate manifestările şi anotimpurile, cu toate formele de relief, cu particularităţile şi specificitatea lor; sunt preferate spaţiile exotice şi cosmice; personajul literar este luat din toate clasele şi categoriile sociale şi are un destin spectaculos (înălţare şi prăbuşire).
Romanticii creează romanul istoric (este preferat Evul Mediu nebulos), romanul de aventură, de dragoste; de asemenea, creează drama (istorică, psihologică, socială); meditaţia, idila, pastelul, jurnalul de călătorie, îmbogăţind literatura universală cu specii noi, cu teme artistice neabordate până atunci cu motive poetice (ruine, fantome, morminte), cu figuri de stil – metafora, hiperbola, antiteza. Tot ei creează basmul cult şi romanul ştiinţifico-fantastic; atmosfera de mister, vrajă, magie; iubesc contrastul, imaginile nocturne.
Marii romantici ai lumii;
– Anglia: Samuel Taylor Coleridge, Robert Southey, John Keats, Walter Scott, George Gordon Byron, Percy Bysshe Shelly.
– Franţa: Victor Hugo, Alphonse de Lamartine, Alfred de Vigny, Alfred de Musset.
– Italia: Giacomo Leopardi, Alessandro Manzioni.
– Rusia: Alexander Sergeyevich Puşchin, Mikhail Lermontov.
– România: Gheorghe Asachi, Vasile Cârlova, Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Alecu Russo, Dimitrie Bolintineanu, Costache Negruzzi, Nicolae Bălcescu, Mihai Eminescu (ultimul mare romantic european).
În poeziile „Păstorul întristat” şi „Înserare”, Vasile Cârlova dă expresie unor momente de interiorizare şi de pură meditaţie romantică într-un decor convenţional, cu păstori, zeiţe din mitologia greacă, ciripit de păsărele şi foşnet de zefir; ecouri din pastoralele lui Florian.
Există semne ale remarcabilului simţ al expresiei, vizibile şi în versul de graţioasă fluenţă, potrivit convenţiei genului. Poezia „Ruinele Târgoviştei” rupe vădit cu clişeele poeziei neoanacreontice, opunându-le o ipostază romantică a eului, într-o amplă desfăşurare meditativă pe tema ruinelor (care pătrunde în literatura română sub influenţa lui Volney).
Sentimentul timpului devastator se întreţese cu accentul patriotic al evocării gloriei de altădată.
Amploarea interogaţiei, atmosfera nocturnă, metaforele care concretizează abstractul („negura uitării”, „aripile vremii”, „viscol de dureri”) configurează un stil capabil să se ridice până la viziune lirică; este poezia care l-a impus în epocă.
Următoarea poezie, „Înserare”, este întâia elegie (specie lirică în care sunt exprimate stări de jale şi de tristeţe) românească în spirit lamartinian, în care tristeţea, neliniştea nedefinită şi gravă (un fel de mister al sentimentului) şi singurătatea se reliefează prin contrast cu calmul naturii, cu liniştea câmpiei. Simbolul sufletului – luntre rătăcitoare în furtună – este luat din lirica lui Lamartine, de la care a mai împrumutat şi alte elemente specifice romantismului. În schimb, atmosfera de reverie meditativă şi elegiacă, sugerată de percepţia plastică şi auditivă, de imagini ale nemişcării şi vagului, aspiraţia romantică spre ilimitat, implicată în imagini care proiectează, uneori, dorul şi neliniştea în imensitatea spaţiilor, ca şi versul fluent, muzical sunt semnele unei vădite individualităţi poetice ale originalităţii (este cunoscut faptul că în cadrul unui curent literar, temele şi motivele artistice au circulat în toate ţările în care poeţii au aderat la estetica respectivă).
În poezia „Rugăciune”, poetul aplică formula originală a rugii animate de iubirea de patrie, de visul unui viitor de glorie şi dreptate; sfârşitul este dominat de accente naiv şi stângaci profetice. Nu se mai creează atmosferă, „Rugăciunea” este discursivă şi deci mai puţin o convertire lirică a ideii. (Cea mai zguduitoare „Rugăciune” în lirica noastră este crezul artistic al lui Octavian Goga, care imploră divinitatea să-i dea puterea de a exprima în poezia sa suferinţa celor mulţi, lirica lui devenind astfel „cântarea pătimirii noastre”).
Ce-a de-a cincea poezie a lui Vasile Cârlova, „Marşul (Oştirii române)”, a fost creată cu un avântat entuziasm patriotic cu ocazia înfiinţării oştirii naţionale; este poezia care, prin tonul ei, vesteşte poezia paşoptistă.
Depăşind, prin varietate tematică, lirica epocii, poetul se remarcă prin expresia în acord cu o nouă sensibilitate; reflexivitatea şi sentimentul comunică în poezia sa de interogaţie interioară şi de atmosferă. Vasile Cârlova rămâne poetul unei epoci de tranziţie, nereuşind pe deplin să-şi fructifice propriile virtualităţi, păstrând unele convenţii şi o anume retorică, el deschide, prin meditaţie şi elegie romantică, drumul unei poezii noi.
Ceea ce dă o valoare deosebită poeziilor este acordarea corespunzătoare a tonalităţii, care parcurge aproape întregul registru expresiv al lirismului romantic: elegiac („Înserare”), meditativ („Ruinele Târgoviştei”), protestatar („Rugăciune”) şi eroic („Marşul”). De-a dreptul uimitoare pentru un debutant este uşurinţa de comunicare nuanţată a unei simţiri bogate, ce indică, dincolo de asimilarea substanţei noului lirism, înzestrarea nativă de a mânui cuvântul, un cuvânt suplu, capabil de toate mlădierile impuse de fluxul ideilor şi sentimentelor, ce face din junele poet un virtuos al cuvântului poetic.
Lirica sa, atât de redusă, indică priceperea unui maestru al prozodiei, în sfera căreia iniţiază (concomitent cu Heliade) pseudoalexandrinul de 14 -16 silabe. Fluente şi degajate, de o adâncă muzicalitate interioară şi de o mare limpezime, versurile izvorăsc fără efort, constituindu-se într-o confesiune sinceră şi firească, mărturisire ce se desfăşoară uneori în ample acorduri minore, ca în poezia elegiacă şi meditativă – „Înserare” şi „Ruinele Târgoviştei”- prima evocare a vestigiilor trecutului din literatura română; alteori se revarsă în ritmurile puternice şi impetuoase ale poeziei patriotice şi militante din „Rugăciune” şi „Marşul”, în care, observă D. Popovici – „cuvintele prind aripi şi zboară”. Prevestind întreaga evoluţie a liricii româneşti în etapa romantismului paşoptist, cele cinci poezii îndreptăţesc deopotrivă elogiul şi regretul că primul nostru poet modern a avut o atât de scurtă trecere prin viaţă. Vasile Cârlova a demonstrat că, în artă, adevărata valoare nu piere, că e mai bine să scrii puţin şi bun, decât mult şi prost.
Cândva, când în România se făcea şcoală adevărată, poezia lui Vasile Cârlova era studiată, fiind socotită o realizare artistică veritabilă despre care au scris toţi marii noştri critici şi istorici literari: G. Călinescu, Şerban Cioculescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Garabet Ibrăileanu, Ovid Densușianu, Dumitru Popovici, Gheorghe Bogdan-Duilcă, Mircea Zaciu şi poetul Marin Sorescu.

FLOAREA NECŞOIU