Vasile Motrescu

Vasile Motrescu s-a ivit pe lume la data de 11 octombrie 1920, în comuna Vicovu de Jos (județul Suceava). Părinții săi erau oameni simpli, țărani. Urmându-le exemplul, după ce a încheiat cele 6 clase primare, Vasile s-a îndeletnicit o vreme cu munca truditoare a câmpului. După sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în 1944, sătul de nedreptățile săvârșite de sovietici, intră în grupul de partizani conduși de Macoveiciuc. Aceștia fuseseră instruiți de membrii Comandamentului româno-german din Câmpulung Moldovenesc. Spre finele lui 1944 se ascunde pentru a nu cădea în mâinile hulpave ale armatei sovietice. După o vreme se întoarce în comuna sa natală, se căsătorește, iar Dumnezeu îi dăruiește doi copii. La începutul anului 1949 se face din nou nevăzut în pădurile din împrejurimile Rădăuților fiindcă fusese înștiințat că Securitatea comunistă era pe urmele sale: aflaseră de acțiunile lui subversive, săvârșite împotriva trupelor sovietice, de ocupație.

„Simt în suflet datoria și porunca sfântă a Voievodului de la Putna, de a nu pleca capul în fața vrăjmașului”.

O vreme activează în grupul partizanilor conduși de Constantin Cenușă. Amândoi sunt condamnați în contumacie la 31 de ani de temniță pentru „activități desfășurate în spatele trupelor sovietice în primăvara anului 1944”. Mai târziu Motrescu îi avertizează pe partizanii din Munții Făgăraș, conduși de Ion Gavrilă Ogoranu, că vor fi arestați. Mai primește o condamnare de 23 de ani și 6 luni pentru „tâlhărie, instigare publică repetată și asociere contra liniștii publice”. La data de 29 mai 1952 se face din nou nevăzut în munți, „având asupra sa și o armă ZB din timpul războiului” (Liviu Țăranu). Peste o lună decide să lupte alături de Gavrilă Vatamaniuc și Ioan și Gheorghe Chiraș. Între 1944 și 1958 întreprinde o serie de acțiuni subversive la adresa regimului comunist: răspândește manifeste, îi bagă în sperieți pe cei care, din obediență, pactizau cu orânduirea comunistă, plasează scrisori împotriva noului regim prin cabanele activiștilor comuniști și le trimite epistole în care condamnă procesul colectivizării operate cu mână de fier de autorități în Bucovina, colectivizare în urma căreia zeci, sute de țărani au fost deposedați abuziv de pământul lor. Vasile le transmite autorităților că se va preda în mâinile lor, dar cu o singură condiție: să fie grațiat Constantin Cenușă și toți deținuții condamnați din motive politice. La data de 10 aprilie 1951 Vasile Motrescu trimite o scrisoare-declarație „organelor de Miliție”. Din ea transpare nu doar dârzenia partizanului, ci și întreaga sa axiologie: respectul pentru legea strămoșească și angajamentul său, ontologic, l-am putea numi, față de testamentul Sfântului voievod Ștefan cel Mare, care îl metamorfozase dintr-un simplu țăran într-un temut apărător al libertății românilor. Le scria, deci, milițienilor: „Puteți D-voastră să întrebuințați toate mijloacele și metodele sovietice de schingiuire, amenințare, îndulcire, deportare sau temniță și chiar de a-ți executa toată familia mea, toate rudele și toți care credeți d-voastră, eu, Partizan Vasile Motrescu, nu voi ceda niciodată viu. Poate că mă veți întreba, că e păcat să mă omorâți nevinovat, dar eu vă spun că vinovat, nevinovat, eu nu cedez și nu voi trăda pe frații mei de suferință care au aceeași soartă ca și mine, puteți să-mi garantați libertatea și să-mi încredințați cel mai înalt post de răspundere din RPR și chiar să fiu sigur de Libertate, nu voi ceda și nici nu voi trăda, căci simt în suflet datoria și porunca sfântă a Voievodului de la Putna, de a nu pleca capul în fața vrăjmașului, când a lăsat, pe patul morții, urmașului său Bogdan aceste cuvinte: «Iar dacă vrăjmașul vostru v-ar strâmtora cu rușinoase închinări, atunci mai bine muriți prin paloșul lui decât să fiți privitorii împilării și ticăloșiei țării voastre. Dumnezeul părinților voștri însă se va îndura de lacrimile slugilor sale și va scula dintre voi pe cineva carele va așeza iarăși pe urmașii voștri în libertatea și puterea de mai înainte». Aceste cuvinte jur că le voi ține până la cea din urmă suflare de viață. Frați milițieni, dacă nu vă mustră Testamentul lui Ștefan cel Mare, atunci urmăriți-mă și luați-mi viața «căci pentru mine e o cinste să mor ca un erou», decât să mă predau ca un mișel și să mă torturați, să mă chinuiți și apoi să mă faceți evadat ca să mă omorâți mișelește. Știu și cunosc foarte bine politica d-voastră mincinoasă, despre așa-zisa Libertate, de care vă bucurați numai d-voastră, membrii de partid, dar restul omenirii suferă durerile nașterii. Prin jertfe vă bucurați astăzi d-voastră de libertate și tot prin jertfe vom dobândi libertatea și noi, cel puțin pentru copiii noștri dacă nu pentru noi, care suntem astăzi prigoniți și amărâți cu sufletul, căci noi avem un fundament după care ne călăuzim, Biblia și credința lui Dumnezeu. Asta e speranța noastră, iar libertatea noastră e scrisă cu litere de foc. Eu nici nu am adus la cârma Țării Românești partidul comunist și nici nu îl pot îndepărta, aceasta nu stă în puterea mea, chiar de aș depune toate eforturile, nu vă pot dărâma, dar nici nu pot să vă zidesc”. (Jurnale din rezistența anticomunistă. Vasile Motrescu, Mircea Dobre, Editura Nemira, București, 2006, ediție îngrijită de Liviu Țăranu și Theodor Bărbulescu, pp. 119-120) Mulți dintre luptătorii anticomuniști care au suferit prin temnițele care au împânzit funebru istoria noastră recentă și-au asumat încercările ca pe o jertfă, ca pe o „ardere de tot” pentru mai binele nostru, al generațiilor următoare. Unul dintre ei, Ioan Ianolide (prieten și ucenic al lui Valeriu Gafencu – „sfântul închisorilor”, cum îl numește Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii) scria: „Cu durere privesc cum oamenii de cultură ai vremii au scris împotrivă-ne fără să se fi obosit să ne consulte, căci ei sunt megafoanele ateismului și nu ale adevărului. Aici [în temnițe] s-au născut sfinți, martiri și eroi. Așa ne-am luat dreptul de a spune adevărul împotriva lui Marx, Lenin, a marxismleninismului și socialismului. Mărturia noastră este crudă, dar e palidă în raport cu realitatea, căci intensitățile trăite aevea depășesc toate posibilitățile de exprimare. Temnițele au fost laboratoarele de «reeducare» a «dușmanilor regimului», până când am fost considerați inofensivi puterii de stat. Presiunile ce s-au exercitat asupra noastră au fost geniale și bestiale, încât puțini au putut rezista. Totuși au fost oameni care au crezut până la sfârșitul tuturor chinurilor și au rămas curați. În acești oameni a viat Hristos, a vorbit Hristos și Hristos vorbește secolului XX prin ei”. Ideologia comunistă a fost nu doar antihristă, ci și profund antiromânească. Ianolide remarca în însemnările sale, cu probitatea câștigată în cei 23 de ani de detenție politică: „Viitorul acestui neam se zdrobește în România cu toate mijloacele de propagare a ateismului, materialismului și nihilismului. Creștin, român și om sunt cele trei valori ce se confundă, se întregesc și cuprind sufletul românesc. Dar de când se propagă marxism-leninismul, sufletul românesc a fost înmormântat”. (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă, Editura Christiana, București, 2006, p. 20)

„Vino, sfântă libertate, vino și în sat la noi!”

Vasile Motrescu a renunțat la bucuriile unei vieți obișnuite, la familie, la căldura unui cămin pentru a trezi conștiința semenilor săi și pentru a-i învăța prețul libertății. A petrecut ca un lup singuratic nopți întregi sub ploaia măruntă și rece, a flămânzit zile în șir, a mărșăluit până la epuizare pe cărări neumblate. Alte zile în șir nu a întâlnit țipenie de om. O însemnare din jurnalul său – pe care l-a ținut între anii 1952-1953- ne poate ajuta să înțelegem ce stări sufletești, ce război interior a trebuit să poarte, o luptă care se adăuga, ca o nouă povară, privațiunilor exterioare, de tot felul, pe care a fost nevoit să le îndure: „(Marți, 6 ianuarie 1953) Înainte de a se face ziuă m-am sculat, mi-am făcut mâncare, am mâncat, am făcut rugăciunile obișnuite, restul zilei citesc în Biblie și mă frământ cu gândurile, e frig, tai butuci, stau în colibă, peste noapte nu am putut să dorm aproape deloc de atâtea frământări și gânduri negre. Mă doare capul, am căpătat nervi, nu mă pot apuca de nimic, nu mă ține capul, nici să citesc, plâng și mă frământ și mă gândesc la viața pustie pe care o petrec singur, fără nicio mângâiere din partea nimănui, zilele încă par lungi și noaptea, de asemenea, fără sfârșit, toată noaptea mi-am oblojit capul cu comprese cu apă rece, dar de durut tot mă doare”. (idem, p. 87) Nenumărate pagini de jurnal dau mărturie că citea des din Sfânta Scriptură. Se hrănea din cuvintele Cuvântului. În rarele momente de răgaz, la adăpostul unei colibe sau la căldura focului proaspăt, sub aripa vaporoasă și revigorantă a Muzelor, Vasile Motrescu scrie poezii. Ca aceasta:

„Dus de dorul libertății De porunca strămoșească Am lăsat copii, soție Și m-am dus haiduc la coastă. Sub o tufă stau la pândă și aștept seara să vie Să-mi iau rucsacul și pușca și să-mi văd de haiducie Văd lumea cum merge-n vale de la cosit înspre sat Numai eu pornesc la coastă, suflețele deocheat Soarele-n păduri s-ascunde ca un glob roșu de foc Numai eu pornesc la munte, suflete făr de noroc De la marginea pădurii iarăși mă uit înapoi Și văd cum o fetișcană mână-n vale un cârd de oi Și îngână-ncet un cântec, codrule ce drag îmi ești Și mergând cântând în vale se văd lumini pe la ferești Iar încet pe sat s-așterne noaptea neagră și urâtă Semănând cu-a mea viață tristă și posomorâtă Se așterne o tăcere, liniște ca de mormânt Numai eu mai tulbur morții noaptea neagră cu el mergând Las rucsacul jos în iarbă și m-așez să stau pe dânsul Și gândind la viața-mi tristă mă apucă iarăși plânsul Prin iarbă pe lângă mine greierii au început cântul Să mă mângâie pe mine să las plânsul și urâtul Adâncit în gânduri negre, privesc noaptea cea senină Și cu gând de libertate văd o zare de lumină Unde-mi este tinerețea petrecută în pădure Chinuită-n frig și foame, mâncând fragi, bureți și mure Chinuindu-mă cu viața, am uitat că am să plec Cu nădejde și credință peste toate am să trec Trece scumpa tinerețe chinuită de nevoi Și pornind în noaptea neagră oftând mă uit înapoi Vino, sfântă libertate, vino și în sat la noi!”

Pe 18 ianuarie 1955, Vasile Motrescu este descoperit, alături de Gavril Vatamaniuc în bordeiul din Pădurea Bercheza, unde cei doi se adăpostiseră de vitregia iernii. Reușește să scape din încercuire, împușcând doi jandarmi. Pentru a i se pierde urma, se hotărăște să lupte de unul singur, astfel că între anii 1955-1957 pribegește prin codrii Bucovinei. Pe 30 ianuarie 1956 autoritățile îl condamnă, din nou, de această dată la moarte prin împușcare. Vina? „Crimă de acte de teroare”. Autoritățile comuniste considerau că Vasile Motrescu este, de fapt, conducătorul partizanilor din gruparea Vatamaniuc. Ca urmare a unei trădări, în luna ianuarie a lui 1958 Vasile Motrescu este descoperit, noaptea, de trupele de securitate, în casa familiei Șfichi din Gălănești. Este anchetat o vreme în Penitenciarul Botoșani, iar în seara zilei de 29 iulie 1958 este executat. Creștin fervent, animat de timpuriu de spiritul dreptății, Vasile Motrescu a trecut dincolo, în Împărăția cerească, unde a primit darurile promise celor care „flămânzesc și însetează de dreptate” (Matei 5,6).

Ciprian Voicilă