Independența Română – Independența prin cultură Revista INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ incearcă să renască plăcerea şi iubirea pentru cultura neamului românesc.
VISE CARE NE MACINĂ
În esenţa sa visul reprezintă un fel de limbaj al sufletului fiecăruia. Cel mai adesea visul poate fi un mesaj pe care în „real” l-ai perceput în mod subliminal. Important este, ca per total, atunci când te trezeşti şi când de fapt îl poţi şi conştientiza (deoarece cea mai mare parte a viselor nu ţi le mai aminteşti) sentimentul tău general să corespundă sensului trăirilor tale. Poate fi liniştitor (ţi-ai „revăzut” o persoană iubită), neliniştitor (ai visat un fel de nenorociri), te poate lăsa pe gânduri, prin repetiţie, te poate apleca spre obsesii etc.
Dacă visele transmit vreun mesaj? Poate că da, poate că nu. Depinde ce fel de „mediu” eşti şi din ce categorie socio-umană provii.
Să parcurg, aşadar, drumul unor vise, care atunci când sunt povestite, evident numai celor apropiaţi, încep cu: se făcea că…! Se făcea că eram într-o ţară străină, într-un oraş care reprezenta o combinaţie între cele şapte biserici din Apocalipsa, identificate în vechime ca fiind probabil Efes, Smirna, Tiatira, Filadelfia, Laodicea, Sardes şi Pergam. Străzi destul de largi, pavate cu lespezi de piatră. Clădiri din piatră, de fapt construite dintr-un fel de calcar, cele mai multe viu colorate. Erau perfect aliniate pe alei care nici una nu era dreaptă. În centru era un templu închinat de data aceasta nu lui Zeus ci lui Venus după statuia impunătoare de la intrare, acompaniată de o serie de bacante sumar îmbrăcate care incantau suave melodii provocatoare. De ce pentru această zeiţă? Pentru că de fapt acei locuitori se dedicau iubirii, indiferent care era aceasta. Aleile porneau în sens curb dinspre acest centru spre alte alei pe care se aflau clădirile, proiecţia de ansamblu fiind aceea că la mijloc era precum butucul unei roţi de căruţă, spiţele curbe aleile, iar pe exteriorul roţii construcţiile.
Mai întâi am rătăcit prin Constanţa de pe malul Mării Negre, apoi, brusc am intrat în acest labirint. Oameni îmbrăcaţi pestriţ, faţă de mine nu prea prietenoşi, deşi eram convins că am fost „proiectat” într-un oraş al iubirii.
În fine. Cum arătau clădirile?Unele pătrăţoase precum cele romane din Pompei (Oh! Săracii cum au fost înghiţiţi de lavă) altele de formă circulară (ca viitoarele basilici) terminate cu un acoperiş sub formă de coif. În fine o a treia categorie ţuguiate, la bază rotunde iar ca formă precum igloo-rile. Nu aveau o ordine prestabilită, semn că puterea de acolo cu ceva şpăgi le dădea voie să contruiască fiecare cum îi era voia. Pe la porţi în funcţie de construcţie, unele chiar cu turnuleţe, stăteau într-o ordine oarecum prestabilită felurite personaje, îmbrăcate diferit potrivit originii lor. Bărbaţii în faţă oricum. Cei cu tenul mai deschis (probabil greci, romani ori căpetenii migratoare dinspre nordul Europei) cam burtoşi, îmbrăcaţi scump, cu o nevastă în spate, ceva slujnice (posibil sclave) mai în spate, tinere şi frumoase. Ah! Cu cât le-o fi cumpărat? Aş fi dat şi eu simbria pe două luni! La stânga, unu, doi băieţi iar la dreapta cinci-zece fete. Mă gândesc, e clar, aici nu a avut loc demult un război. Deoarece în timp de pace se nasc mai multe fete iar după război, când mor masculii, că ei duc greul confruntărilor, se nasc preponderent băieţi, ca un fel de compensaţie ulterioară.
Pătrund în piaţa centrală, venind pe undeva din spate, fără o localizare precisă. Vreau să văd acest oraş, dar gândul mă împinge spre final, dacă tot am intrat, oare pe unde voi ieşi? Că aici totul este circular, iar eu mă voi învârti în acest habitaclu la nesfârşit.
Dintr-o dată mă simt ca într-un submarin românesc, ”Delfinul” de pildă, construit de ruşi prin anii’80 fiind de înaltă clasă, în acea vreme, dar strâmt, în loc de paturi stai în hamacuri, în fine abea poţi să respiri.
Simt că mă sufoc.
Îmi revin spre a urmări pe cât îmi este posibil ce se întâmplă pe la periferie. Mai într-o parte, pe partea exterioară a cercului, pe fiecare imaginară felie, felurite reprezentaţii. Cam în spatele clădirilor, după obiceiul ocupanţilor, se produceau, trupe de circ, incantaţii către zeităţi, numere de magie, lupte sportive. În dreptul romanilor ori nordicilor, lupte adevărate cu victime. Ei nu glumeau, şi nu gustau făcăturile ieftine ale celorlalte seminţii.
Ies din acest relativ spectacol şi intru în urbea propriu-zisă. Constat imediat că lumea e total diferită. Nu mai au loc relaţionări doar între ei, ci acum am devenit eu centrul atenţiei.
Mai ales că de la unele porţi de clădiri, cei oacheşi (fenicieni, sirieni, babilonieni, refugiaţi egipteni) au început să fie nervoşi. Ce caută străinul ăsta, îmbrăcat ciudat (blugi şi adidaşi) ca să ne strice nouă rânduiala. Ba câţiva parlagii ce tocmai terminaseră de hăcuit un viţel, cu cuţite ameninţătoare îmi indicau locul pe unde să ies din acest labirint. Am alergat, gâfâind de zor şi în sfârşit printr-o minune am ieşit pe lângă o clădire asemănătoare CEC-ului nostru, apoi direct în Piaţa Aviatorilor. Iată, am uitat episodul dinainte iar acum citesc pe pancarde preamărirea conducătorului iubit, este 23 August, ziua eliberării ţării de sub jugul fascist. Da…meditez, acum suntem liberi. Băncile sunt în mâna străinilor, la fel resursele energetice, posturile importante TV, comunicaţiile, resursele minerale, precum cel ce a venit să se trateze nervos fiind cuprins de un deranj stomacal. Doctorul psihiatru i-a dat un calmant. După o vreme vine la acelaşi doctor. Ei te-ai rezolvat. Nu, sunt în aceaşi stare, dar foarte liniştit şi vesel.
Văd cum se scurg coloanele de manifestanţi cu pancardele aferente (asemănătoare bannerelor de azi) prin faţa tribunei oficiale. Tovarăţul, tovarăşa, ceilalţi tovarăşi, de la distanţă sunt al dracului de frumoşi. Ei ne conduc, avem chiar de toate, aceasta poate fi o părere, de fapt deocamdată avem. De ce deocamdată? Păi după ritual cred că am aterizat prin anii şaptezeci. Nu prea înflăcărat, dar cu ceva abundenţă pe piaţă, că după…
Se termină demonstraţia, iar la ieşire, pe străzile adiacente, prin Floreasca, Pipera, Herăstrău, cremvuşti, mici şi bere la greu, asortate cu cico, cibo, şi alte gazoase autohtone. Nu importam nimic, la noi se producea de la ac la avion. O fi fost oare bine?…
Fac o voltă şi mă întorc în Piaţă, la CC, eu pe la coloanele de la „Adam” (magazinul) şi, văd o altă forfotă de data aceasta oameni nervoşi iar acelaşi conducător îşi ia zborul cu elicopterul şi filmul se rupe.
Apoi, după ce mă întorc, probabil de pe o parte pe alta, probabil o altă viziune. Cred că seara am văzut o secvenţă a unui film de desene animate. În vis, trei broscoi, pe baltă, se făleau între ei. După aspect păreau că sunt broscoi de bani gata, cred că au devalizat ceva; la mijloc e un fel de talk-show.
Mă ce „piele” şi-a tras ăsta pe el, a scăpat de „vechea”. Câţi bani! Câţi bani! Un orc, un orc! Al doilea răspunde, ţiţi tu minţi, ţiţi tu minţi. Al treilea orăcăie, mănâncă-rahat, mănâncă-rahat! Mă să fie, ce oi avea eu cu sfada lor?
Ba fuge un stârc şi după el alţii, că ar fi fugăriţi de DNA că trăiesc pe picior mare; nu, au doar picioarele lungi. Dau, cu talpa, să strivesc pe unul din brotaci. Imediat în loc apare din adâncuri un monstru precum Godzila, care mă fugăreşte şi încearcă să mă prindă. Cum aşa? Aoleo, erau legați de „sistem” şi nu mi-am dat seama! În filmul mental, asemănător celui de pe ecrane, ştiam că o să vină nişte americani care o să răpună monstrul. Dar acum eram eu singur, cu ape de jur-împrejur şi nici un killer care să mă ajute. Ce să fac? I-am promis că nu mă voi mai atinge în viaţa mea de nici un batracian.
Şi dintr-o dată văd la TV că datorită cozilor din afara ţării de la alegerile ce tocmai s-au încheiat, că mai marele a fost învins. Gândesc, deci nu m-a distrus monstrul că nu mă voi ţine de jurământ dar în final imaginea s-a schimbat cu totul, şi aceasta datorită forţei altora.
Da, aşa este, sunt mic, foarte mic, viaţa mă poate împinge pe nebănuite paliere.
Dintr-o dată simt în suflet o oarecare uşurare. Din înălţimi aud un cor, cu voci suave, cântând „vise, vise” a regretatului Aurelian Andreescu. Corul era acompaniat de o orgă, din acelea de concert. Cu tonuri profunde, care îţi face pielea ca de găină pe tine.
„Vise, vise,
Cu dureri, cu bucurii
Vise, vise,
Bat la poarta inimii”
Acest sfârşit mi-a mai atenuat puţin din tensiunea de dinainte.
Mă trezesc, de ce oare coşmaruri, tot coşmaruri. Şi când oare se vor termina ele, că vreau şi eu o dată în viaţa mea să trăiesc, să nu-mi mai fie frică de nimic. Oare când?
Că frica mă bântuie la tot pasul şi nu pot scăpa de ea. Oare de ce generaţia mea şi nu numai trebuie să trăiască cu frica în sânge, pe tot parcursul vieţii ei şi iată, chiar şi în somn. Frica de post, de orânduire, de miliţian/poliţist, de adevăr (că suntem constrânşi să minţim). Aproape de tot ce ne înconjoară (gripă aviară, pestă porcină, boala vacii nebune, boala limbii albastre, Ebola, gripă spaniolă, demenţă senilă umană, Parkinson, cancer – de toate categoriile şi nuanţele – poliomelită, TBC, sevraj din droguri, boala de a fi bolnav, mai mult sau mai puţin închipuit). Oricum este cool să ai ceva, adică un HIVSIDA, o hepatită C, un deficit oarecare imunologic, o cardioischemie, trigliceride însoţite de un colesterol uriaş, măcar un cancer de colon, ori de piele (ce pielea mea!) o minusculă diskinezie biliară, pietre la rinichi ori ficat, toate (şi multe altele nescrise) să „ajute” fiinţa umană să sufere. Cauzele sunt multiple. O serie de comunităţi umane de la noi şi din alte zone ale lumii, vor să adopte (şi încearcă) un mod de viaţă asemănător anilor ’40-’50 ai secolului trecut. Asta e voinţa lor, consideră că situaţia actuală va fi oarecum ameliorată. Dar ei au trăit de mulţi ani în melanjul prezentului, s-au inoculat cu toate „toxinele” într-un termen generic în care am şi au trăit. Suntem dependenţi de pesticide, hormoni, toată gama de chimicale care ne întreţin în starea actuală de mort viu. Apropos, sunt dezgropaţi morţi după ani de zile şi sunt găsiţi aproape intacţi. Medicaţia actuală, E-urile care conservă meniurile noastre, se transmit şi pe lumea cealaltă, iar antecesorii noştri, că din pământ au venit şi în pământ (de fapt în cavouri de beton acum ţinuţi) se vor întoarce, sunt bine merci ca nişte mumii foarte bine conservate. Iată cum actuala civilizaţie ne transformă într-un fel de nemuritori. Macabră soluţie, ori poate o disoluţie morală.
Moşii şi strămoşii noştri acum sunt mai vii ca oricând atât la propriu cât şi la figurat. Murim prin supravieţuire, supravieţuim prin nemurire. Avem în acest sens un mod pragmatic de a gândi viaţa dar şi eternitatea. Cam jos, desigur precum actuala societate, cam la pământ, că de acolo venim.
„Alas poor Yorick” („Sărmane Yorick” – Shakespeare)
Citarea se poate face în limita a 300 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral articolele purtătoare de Drepturi de Autor din cadrul IndependentaRomana.ro sau al revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ fără acordul Fundaţiei literar-istorice "Stoika". Pentru mai multe detalii, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro