VOLOHII – ROMÂNII REGĂSIȚI

VOLOHII – ROMÂNII REGĂSIȚI

Acum două decenii, la graniţa Ucrainei cu Polonia au fost identificate câteva comunităţi compacte care vorbeau o română arhaică. Ion Botoş este preşedintele Uniunii Regionale a Românilor din Transcarpatia şi a adus primii volohi în România prin 2005. Acum sprijină financiar o tânără din Poroşkovo care a ales să facă liceul în limba română. Tot de la el aflu şi cine sunt aceşti oameni: „Ştiu despre ei mai multe decât ştiu ei înşişi. Acum câteva sute de ani au făcut parte din detaşamentele de grăniceri ale imperiului austriac. Împărăteasa Elisabeta îi pomeneşte într-o Diplomă de la 1364 şi-i situează în zece localităţi din jurul cetăţii Mukacevo. Acolo se găsesc şi acum, plus aceştia care au fost strămutaţi ulterior la Poroşkovo. Din cele aproximativ zece mii de suflete, un sfert trăiesc aici”.

TOŢI SUNTEM PUŢIN BAPTIŞTI

Ajung în Poroşkovo pe la jumătatea lui octombrie. E frig şi plouă mărunt, aşa că mă închei la geacă şi calc cu băgare de seamă pe strada noroioasă. Prima imagine e aceea a unui băieţel gol puşcă, care aleargă în toate părţile. Un altul, acesta îmbrăcat, meştereşte la drujba tatălui său. Apoi, alţi copii se adună în jurul aparatului de fotografiat: „Rădică-mă (fotografiază-mă) şi pă mine!”. Vor poze, vor bomboane şi vor să-şi umple ziua cu străinii nousosiţi.

E vorba de mine şi de câteva persoane din Ţara Beiuşului. Doamna Bogojel a ajuns prima oară aici pe la începutul anului. Acum a revenit cu alimente, haine şi bani. Din partea Fundaţiei Literar-Istorice „Stoika”, împărţim câteva reviste şi cărţi, dar cu zgârcenie, căci cititul în limba română e un privilegiu restrâns la câţiva tineri. Alte câteva sute de reviste rămân pentru Fundaţia „Dacia” din Apşa de Jos, a lui Ion Botoş. Împărţirea „ajutoarelor” e deja o tradiţie în care unii au vechime mare. Un pastor baptist s-a stabilit aici în urmă cu cinci ani şi a ajuns să distribuie şi donaţiile ortodocşilor şi ale catolicilor. Pentru că e creştineşte ca mâinile care dau să nu ştie una de cealaltă, sărmanii oameni au ajuns să confunde pâinea cu cuminecătura şi baptismul cu românismul. Nimeni de aici n-ar crede că-n România sunt mai puţin de 1% baptişti. Doar pentru părintele Victor sunt clare lucrurile. E ortodox, vorbeşte doar ucraineană şi aflu prin intermediar că nu-i face plăcere să-şi amintească de volohi. Dezinteresul acestora pentru biserica din deal a culminat cu negarea cununiilor şi botezurilor care „nu sunt bune în faţa lui Dumnezeu”. „Atunci, să se ducă toţi”, spune cu năduf preotul paroh din Poroşkovo. Ştie că se construieşte încă o Casă de rugăciune baptistă, dar aceasta nu e pentru cei 84, deja rebotezaţi, ci pentru ceilalţi rămaşi ortodocşi.
Intrând prin casele oamenilor mai aflu câte ceva.
În multe familii s-a format opinia halucinantă că Ştefan cel Mare nu e român pentru că poartă cruce sau că Maica Domnului şi icoanele alungă sporul casei. Copii frumoşi îmi spun că nu se joacă cu ortodocşii, volohi ca ei, pentru că se pot apropia prea tare şi ei nu au voie să se căsătorească decât cu baptişti sau penticostali. Sunt grăbit şi nu pot verifica dacă fabulează
sau cineva chiar se joacă cu sufletele lor nevinovate. Cert e că au nevoie de mâncare în fiecare zi şi mergând la „biserica rumânească” o primesc.
Noua Casă de rugăciune e o hală imensă din panouri sandwich, un adevărat hypermarket în care oamenii vor primi gratuit mâncare caldă şi graţie divină. Biserica ortodoxă ucraineană e departe şi acolo se vorbeşte într-o altă limbă, mai e o biserică greco-catolică în centru şi o Casă de rugăciune a martorilor lui Iehova la intrarea în cartierul voloh, dar a cui e vina că Dumnezeu se adăposteşte sub atâtea nume şi acoperişuri?

NICIODATĂ NU AM PLECAT DE-ACASĂ

Din cotloanele bisericilor şi ale credinţei, revin pe strada principală. Are case obişnuite, cu antene parabolice pe acoperiş şi cu câte-o Lada veche în curte. Sunt şi câteva maşini occidentale, şi căruţe, şi biciclete. Câteva domnişoare butonează în telefoane cu touchscreen sau ascultă muzică. Mă intersectez cu un bărbat care poartă un polizor unghiular, iar într-o curte văd pe cineva care taie lemne cu circularul… Chiar dacă n-am nimerit în cea mai îngrijită zonă, şi aici e tot secolul XXI.
Nuntită acum vreo 15 ani, această comunitate şi-a pierdut farmecul şi fecioria. Au rămas nevoile, boala şi câteva suflete de vânzare. Oamenii au înţeles repede că pot profita de pe urma faptului că se declară români sau că intră într-o anumită biserică.
O doamnă care mai speră la pungi de orez şi sticle de ulei îşi sărută crucea de la gât, alta îmi arată fotografia în costum alb, de când a fost rebotezată.
E baptistă, dar susţine că nu primeşte decât o dată pe lună pachet. Cea ortodoxă zicea că baptiştii primesc pachete săptămânal…

Aflu că prin cartierul voloh mai trece din când în când şi un călugăr. Împarte şi el haine, mâncare şi medicamente, dar nu pare să facă deosebire între oameni şi credinţele lor. Contactat telefonic, duhovnicul Schitului Sfinţii Români de la Grădiştea de Munte îmi spune că s-a ataşat sufleteşte de aceşti oameni şi vrea să-i ajute să iasă din uitare şi din ignoranţă.
„Nu trebuie să alegem noi pentru ei, ci să-i ducem spre punctul în care pot alege singuri dacă trebuie să schimbe ceva. Şcoala în limba maternă şi contactul direct cu ţara sunt cele mai importante. Astă-vară, timp de două săptămâni, am însoţit un grup de tineri volohi prin România. Am vrut să se familiarizeze cu centrele universitare, cu cetăţile şi muzeele, dar şi cu locurile frumoase de aici.
Am coborât de la Putna la cetatea Sucevei şi a Neamţului, ne-am abătut pe la Mănăstirea Petru-Vodă şi pe la Humuleşti, am intrat în Alba Iulia, am vizitat cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, Castelul Corvineştilor, Cetatea Devei, am poposit la Băile Felix şi am vizitat Universitatea din Oradea, Biblioteca judeţeană şi Muzeul Ţării Crişurilor. Când au ajuns acasă, fiecare a primit câte 30 de filme istorice româneşti şi promisiunea că le vom oferi sprijin să studieze la şcoli din România”, spune părintele Eftimie Mitra.
Plecăm spre seară şi volohii rămân pe loc, cum fac de atâtea secole. Li se potrivesc şi lor cuvintele cu care Ion Botoş vorbeşte despre ceilalţi români din Maramureşul istoric: „Deşi am trecut prin Austro-Ungaria, România, Cehoslovacia, Ungaria, Rusia şi Ucraina, noi niciodată nu am plecat de-acasă”.

DACIAN BRADEA